Mobilă și melancolie

Scaunul se lăfăie primitor sub tine, iar tu îl cauți pe sus, pe tavanul stânjenit de petele care amintesc de pubertate. Nu știi ce-ți venite, te-oi fi rușinat să privești dârele de pe podea. Oricum nu-i nimic interesant nici sus, nici jos, după cum cântă și mătușa Aristotel la postul de radio al înotătorilor în ape reci. Celelalte scaune, scălâmbe și pofticioase ca niciunele altele, se gudură goale pe lângă borcanul cu murături. Goale în casa goală. Toată lumea mă iubește în casa asta, zici din priviri, căci limba ți-e prea lată și nu mai știe rostul rostirii. În grădină, bălaiul Oleg râde cu gura întoarsă, ca o năstrapă lăsată la scurs. Se ciorovăiește, ca în fiecare miercuri, cu ziua lui de naștere, cot la cot cu coropișnițele și cu lăcustele. Iar tu te întrebi dacă ateii creștini sunt mai candizi decât ateii musulmani.