Hoituț Ștârvașcu

se repezi cu capul în perete. Simți ceva cedând moale și căzu în cur. Nu-l durea nimic. Se ridică, își luă avânt și se repezi pentru a doua oară cu capul în perete. Căzu din nou în cur. În peretele de rigips apăruseră două spărturi noi, sensibil egale cu celelalte. Nevastă-sa se așezase pe un scaun și-l privea. Căpătase obiceiul ăsta, să se așeze pe scaun când avea el ceva de spus. Hoituț Ștârvașcu o înjură de mamă, de morții mamei și de Dumnezei. De parcă ar fi mai mulți, Doamne! Căpătase obiceiul ăsta, s-o înjure când o vedea stând pe scaun și privindu-l fără să spună nimic. Își luă din nou avânt și se repezi cu capul în fereastră. Geamul termopan se crăpă, dar nu cedă. 

Cei doi

care sunaseră la ușa lui Ifosel Sfîrșilă-Rapan purtau măști chirurgicale și erau îmbrăcați și tunși la fel. Identic, cum s-ar spune. Femeia avea cerceii mai mari, rotunzi, ca niște belciuge. 

- Bună ziua! șopti Ifosel Sfîrșilă-Rapan, apoi făcu o pauză. 

Când să deschidă din nou gura, cu intenția vădită de a-i întreba cu ce-i putea ajuta, bărbatul îndreptă acuzator arătătorul mâinii drepte spre el, apoi răsfiră degetele, i le propti în piept și îl împinse ferm, dar cumva protector, într-o parte. Ifosel Sfîrșilă-Rapan înlemni. Înlemnea des, Ifosel Sfîrșilă-Rapan.  Cei doi trecură pe lângă el, intrară în apartament și nu se opriră decât când ajunseră în bucătărie. Ifosel Sfîrșilă-Rapan închise ușa și îi urmă. Bărbatul privea insistent chiuveta plină de vase murdare. Femeia îi spuse ceva și ciocăni cu degetul în registrul pe care-l ținea în cealaltă mână. Vorbise românește, fără îndoială, așa sunase fraza, dar Ifosel Sfîrșilă-Rapan nu înțelese decât trei cuvinte: marți, cetățean și ultimativ. Cel de-al treilea îi provocă un spasm în stomac, dar nu îndrăzni să zică nimic. Se va lămuri el, pe parcurs, despre ce era vorba.

Utopilă Poticnici

trăia cu moartea-n casă de mai bine de două săptămâni. Se trezise cu ea pe nepusă-masă, într-o dimineață de sâmbătă, când își tundea mustața. Se zgâia la el din oglindă, fără să zică nimic. N-arăta rău, nu-i vorbă, dar Utopilă Poticnici știu din prima clipă cine e. Închise ochii și moartea dispăru. Are obiceiul ăsta, moartea, să dispară când n-o privești în ochi, dar Utopilă Poticnici n-o aflase. Ridică pleoapele după câteva secunde și moartea apăru din nou în oglindă. "Ete, na!", zise Utopilă Poticnici. Se gândi o vreme ce să facă, dar nu găsi nici o soluție, așa că strânse salivă în gură și o trimise pe toată drept în fruntea morții. Ptiuuuuu! Simți impactul chiar între ochi și saliva caldă prelingându-se pe nas. Se șterse cu prosopul. "Acolo să rămâi, morții și Dumnezeii... Altfel, vezi tu...", zise el apăsând cu arătătorul în oglindă. Apoi se duse la culcare, pentru că se simți dintr-odată foarte obosit. 

Garaplecuț

nu-l salută pe Bileață atunci când îl întâlni la lift. Ba chiar se strecură înaintea lui în cabină când se deschiseră ușile. Îl și înghionti, discret. Fostele lor neveste nu se agreaseră. Deloc. Bileață nu zise nimic, dar ținu minte. Garaplecuț avea mai multe lucruri decât Bileață și credea că Bileață ar fi trebuit să-l salute. Bileață știa mai multe lucruri decât Garaplecuț și credea că Garaplecuț ar fi trebuit să-l salute. Despre cine cui ar fi trebuit să-i dea întâietate nici nu mai vorbim. Când cabina liftului ajunse la parter, Bileață plecă în treaba lui. Garaplecuț nu. Urcă din nou în lift, se întoarse în apartament și luă de lângă ușă levierul pus acolo pentru musafirii nepoftiți. Ajuns iarăși la parter, forță cu levierul cutia de scrisori a lui Bileață și scuipă în mod repetat înăuntru. Flegme verzui. Melcii de dimineață. Garaplecuț era fumător.

Ciumpel Fleoarță

privea în adâncul castronului de supă de mai bine de două ore. O vântură din nou cu lingura. Cine n-a vânturat supa cu lingura, n-a trăit. Firele de fidea se prelinseră înapoi în castron. Ca niște viermi. Parcă și avea fiecare propria voință. Roșul zemii nu era cel al sângelui, dar asta-i sugera lui Ciumpel Fleoarță. Nu contează ce vezi, contează ce impresie îți lasă ceea ce vezi. Cineva ciocăni în calorifer. "Hai sictir! Hai sictir!", cârăi coțofana Niculina. Liftul urcă, se opri la etajul de deasupra, apoi coborî imediat. După câteva minute, o auzi pe Goguța Străhaeț alergând prin casă. Duduia tavanul. Se făcu liniște. O prinsese Gâlmuț în cele din urmă. N-ai unde să scapi în apartamentele astea.   

În stația de tramvai

de pe Strada Izbăvirii era mai frig decât în oricare altă stație de tramvai. Mituluță Spîrțariu își trăgea nasul într-una. Laurentin Cranț strângea atât de tare geanta la piept, de te mirai că mai respiră. Ciumpel Fleoarță tropăia pe loc, cu mâinile adâng înfipte în buzunare. Nea Pițu răbdă cât răbdă tropăitul, dar în cele din urmă se repezi la Ciumpel Fleoarță și îi dădu un pumn în cap, de i-l îndesă între umeri până la urechi. Mituluță Spîrțariu pufni în râs și mucii aterizară pe cizmele lui Laurentin Cranț. Frusinel se trase într-o parte, în spatele unuia dintre panourile refugiului. Acolo dădu peste Utopilă Poticnici, care tot scotocea prin șliț. 

Ifosel Sfîrșilă-Rapan

se scărpină după ureche și se hotărî să se ducă la magazin să cumpere salam, brânză și pâine. Numai că sertarul pentru chiloți, primul de sus, al treilea de jos, era gol. Îndesă rufele murdare în mașina de spălat, alese programul și o porni. Mașina de spălat scoase mai întâi un ghiorțăit, apoi un zdrăngănit, în cele din urmă un fâsâit și se opri. Ifosel Sfîrșilă-Rapan îi dădu un șut și plecă în dormitor. Deschise sertarul pentru economii, al doilea de sus, tot al doilea și de jos, luă banii de acolo și începu să-i numere. Își aminti că pusese la fiert o pereche de crenvurști. Îi scoase pe o farfurie, se întoarse în dormitor și începu iarăși să numere. "Azi e marți", gândi el și pierdu din nou șirul. Scrâșni din dinți, dădu ochii peste cap și o luă de la capăt. "Mâine e miercuri". Trânti banii de podea, deschise al treilea sertar de sus, primul de jos, luă treningul verde și se îmbrăcă. Liniștit întrucâtva, adună bancnotele și începu încă o dată să numere. "Joi am programare la dentist." Ifosel Sfîrșilă-Rapan scuipă cu obidă mutra din oglindă, azvârli din nou banii pe podea și sări de câteva ori cu picioarele pe ei. Papucii îi alunecară pe bancnote, se dezechilibră și se lovi cu capul de al treilea sertar de sus, primul de jos, care rămăsese deschis. Se văită o vreme, înjură sertarul, virusul, autoritățile și pe Dumnezeu, apoi se încălță, înșfăcă paltonul din cuier, luă banii din dormitor și ieși trântind ușa.     

Fumatul

e singurul viciu al lui Corduș Semețeală. O mai fi având el și altele, dar asta numai el o știe. Ceilalți nu. Una-două Corduș Semețeală își aprinde o țigară. Dependent, zic unii. Fără voință, zic alții. Un obicei scârbos, zic și unii și alții. Ani întregi lui Corduș Semețeală nu i-a păsat deloc. Nici cât negrul sub unghie. Să zică, dacă așa vor. Și nu i-a mers rău. Până-ntr-o luni, când îl năpădi dorința de a renunța la acest obicei. Așa, dintr-odată. Ca un sughiț. Stătea pe balcon, fuma o țigară și privea cinci ciori înșirate pe-o cornișă. Nu-i bine să te lași dintr-o dată, se știe. Nu-i sănătos. Își stabili o normă, care să scadă cu timpul. O țigară pe oră, pentru început. Își putea nota orele în agendă, urmând să le taie cu pixul pe măsură ce fuma. Avea o agendă frumoasă, cu coperte de piele. Mulțumit de decizie, își mai aprinse o țigară. A treia, după socoteala lui. A șasea, după mucurile din scrumieră. Întinse mâna și, cum-necum, scăpă bricheta peste balustradă. Se repezi să coboare ca s-o recupereze. Jos dădu peste Polițistul Ambrozel Bulache, care tinea bricheta într-o mână, iar cu cealaltă se scărpina în creștetul capului. Brichetă de birou, deh.

Steriluș Culeafă

găsi în apartament o scândură și o mână de cuie. Se plictisise de televizor, așa că se duse la magazin și cumpără un ciocan de tâmplărie. Alese unul heavy duty, cu mâner din fibră de sticlă. Să-l aibă toată viața, până la sfârșitul zilelor, dacă nu chiar și după. Așa e Steriluș Culeafă, îi place gândul că va rămâne ceva după el. Dacă tot ajunsese la magazin, mai cumpără o ruletă, un creion de tâmplărie, o nivelă cu două bule, și niște baterii. Niciodată n-ai destule baterii, se știe. Se întoarse acasă, prăji două felii de pâine, scoase din borcan doi castraveți murați și fierse două ouă. Cleioase, așa-i plac lui ouăle. Nici moi, nici tari. După ce termină de mâncat, fumă o țigară și-și tăie unghiile, să nu-l incomodeze în timpul lucrului. Se și bărbieri, din același motiv.

Zgâitul la bec

îi provoca Domnului Ponci extazul de care avea nevoie. La becul aprins, se-nțelege. Se zgâia la el cât era noaptea de lungă și ziua de scurtă și saliva. Nu-l mai stinsese de șase luni. Era un bec de 500 de wați, cu incandescență. Cu dulie E40. Amanetase tot ce-avea ca să-l țină aprins, așa că stătea pe podea, doar în chiloți, în garsoniera complet goală, și se zgâia. Nimeni nu știa ce gândea domnul Ponci în acele momente. Nici măcar Câinele Caragață, care se tot învârtea în jurul lui pe o orbită eliptică, având apoapsisul la ușă și periapsisul la fereastră. Vezi bine, poziția Domnului Ponci nu era în centrul camerei, ca să nu-l doară gâtul când se zgâia. La fereastră se strânseseră doi guguștiuci, trei vrăbii și un pițigoi. O vreme li se alăturase și coțofana Veronica, dar plecase repede, pentru că o așteptau în cuib puii, să aducă de-ale ciocului.

Știc Agherțoaiei

visă în sâmbăta de după Bobotează că Fiță Custui nu-l lăsa să citească proza scrisă cu o seară înainte. Îl tot întrerupea cu întrebări fără noimă. Dacă ar fi fost numai ei doi, treacă-meargă, dar erau de față o mulțime de oameni. Pe câțiva îi știa. Pe Márquez, pe Bellow, pe Canetti, pe Saramago, poate încă vreo doi-trei. Ceilalți însă îi erau necunoscuți. Parcă-parcă îl mai zărise undeva în spate și pe Beckett, împărțind același scaun cu Gârlan Budăneț, care molfăia o caramea, nesimțitul. Se vedea pe fețele lor că ar fi vrut să plece, gata cu așteptarea, dar parcă nu îndrăzneau să se ridice.

Nu se cunoaște

momentul în care Formel Țușcă începu să susțină că e Căpăcel Țop. Nu se știe nici dacă Formel Țușcă chiar credea asta sau doar o afirma. Se știe în schimb că Domnul Dîrjală îl crezu din prima clipă. Doamna Dîrjală însă, cândva amanta lui Căpăcel Țop, negă fără să ezite. Văzând una ca asta, Formel Țușcă afirmă deschis că Doamna Dîrjală e de fapt Goguța Străhaeț, dar nu vrea să recunoască. Căpăcel Țop, care urmărise din umbră desfășurarea evenimentelor, confirmă că Doamna Dîrjală e Goguța Străhaeț, dar nu și că Formel Țușcă e el. Încropi chiar un articol în acest sens. Nu-l putu publica, pentru că Formel Țușcă îi luase între timp locul la ziar.   

Pustulică Smârc

comandă online un tirbușon. Electric. Era un tirbușon ca toate tirbușoanele, numai că avea ecran și butoane. Îl fixezi de gâtul sticlei, faci cinci-șase setări, apeși pe butonul roșu și gata, accesul la vin e liber. Acumulatorul are mufă USB, cum altfel? Firește că Pustulică Smârc putea scoate dopul și cu un tirbușon clasic, dar îi plăcuse tare mult ideea. Mă rog, cât de cât. În plus, era la reducere. Ce om sănătos la cap refuză o ofertă? După ce făcu plata, realiză că nu avea nici o sticlă de vin în casă. Nu dusese nici gunoiul. Nu spălase vasele. Nu strânsese bradul de Crăciun. Nu plătise întreținerea. Nu desfundase chiuveta de la baie. N-o sunase pe maică-sa de ziua ei. Nu văzuse "Don't look up". Nu-și tăiase unghiile. Se hotărî să plece să cumpere o sticlă de vin. Musai cabernet sauvignon. Pustulică Smârc se dă în vânt după cabernet sauvignon. Nu pentru că se îmbată după două pahare, ci pentru că-i plac culoarea și mirosul. 

Febleață

obișnuiește să se scarpine la ceafă când este obligat să ia o decizie. Se scarpină des, așadar. Acasă, în tramvai, la piață, la serviciu, până și în baie. Uneori și în somn. O știu toți cunoscuții, dar nu-i pasă nimănui. Doar Febleață n-o știe. E un gest involuntar, de care nu e conștient. Dar și dacă ar fi conștient, nu i-ar păsa. Așa se spune, deși nu știe nimeni cu adevărat dacă i-ar păsa sau nu. De obicei dimineața se scarpină cu mâna stângă, iar seara cu mâna dreapta. Ca să se decidă cu care mână să se scarpine la ceafă, se scarpină. 

Sbîrcică Grămădici

cultivă în grădina de lângă casă papuci de plastic, șosete flaușate și brelocuri de la Audi. Ar fi cultivat și brelocuri de la Tesla, dar era prea scumpă sămânța. Prea pretențioasă planta. Araci cu violete ultra, sârme de plastic să le legi... Complicat. Și-apoi nu voia s-o concureze pe cumnată-sa, care numai asta făcea, după ce-și vânduse apartamentul și cumpărase răsaduri de la turci. Roșii, castraveți, salată și alte alea nu mai cumpără mai nimeni de la piață. Se duc alături, la market. Supermarket. Găsești acolo și fasole viernameză, de pildă, sau usturoi miamarez. De toate, se știe. Ce-ți vrea inimioara.

Jurnalul idiotului de mine (7)

Ușa a fost cea mai mare invenție a omenirii. Până să stabilească unii că există uși de intrare și uși de ieșire. Un atentat la libertate, firește. La liberul arbitru. 'tu-vă muma-n cur cu regulile voastre. 

Când își potrivi fesele

pe scaun, Năucel Buimácea se simți mai bine. Atât de bine cât se poate simți un bărbat cu ochii vineți și mândria căpăcită. În apartamentul de alături, soțul Duamnei Cicilica spărgea farfurii. Sau castroane, nu se auzea prea bine. "Asta-i viața", repetă Năucel Buimácea pipăindu-și unul dintre cucuie. Era răspunsul lui la orice problemă, necaz sau suferință. Fusese răspunsul lui când îi reproșase nevasta că nu plătise factura la gaze și caloriferele erau reci. După ce-l snopise în bătaie, își aruncase câteva haine în valiză și plecase. "Să ai o zi bună", îi urase el femeii înainte să audă ușa de la intrare trântindu-se. Apoi se așezase pe scaun.