Ursul Aurică

nu și-a mai tăiat unghiile din copilărie. Nu s-a mai spălat pe cap din adolescență. La subsoare nu mai zic. La coaie nici atât. Între degetele de la picioare are douăzeci și patru de specii de ciuperci. Avusese douăzeci și șase, dar două le mâncase când nu putuse coborî în sat. Când coboară în sat, Ursul Aurică se așează pe laița lui Tanti Glafira, sparge semințe de floare soarelui între dinți și scuipă cojile pe podeaua de lemn a prispei. Un nesimțit, Ursul Aurică.

Formel Țușcă

își puse laptopul într-o sacoșă de plastic, îndesă în geanta pentru laptop două dosare aflate în lucru, jumătatea de sandviș rămasă de la prânz, țigările, telefonul și becurile primite de la electricianul de întreținere, și se ridică de pe scaun.
- La revedere și da-v-aș clanță! zise Formel Țușcă, zâmbind.
- Clanță! răspunseră colegii de redacție, aproape în cor.
Când ajunse la ușă o deschise cu piciorul, ieși și începu să urce scările. La etajul trei își aduse aminte că uitase pe birou mouse-ul. Va trebui să ceară altul. Dădu din umeri și continuă să urce. La doi se întâlni cu șeful.
- 'trăiți, da-v-aș clanță! îl salută el. Șeful venea întotdeauna la sfârșitul programului și-i băga într-o ședință de două-trei ore pe cei pe care-i mai prindea la serviciu.
- Clanță! răspunse șeful, fără să-l privească.

Tanti Cornelia

este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum. 

Câinele Spoială

hoinărește prin cartier cu covrigi în coadă. Ca întotdeauna în preajma alegerilor. Se știe. Doar Costârț n-o știe. Probabil că nici Brebuț n-a aflat-o cât a trăit. Să mai fie încă vreo doi-trei, în cartier, care să n-o știe. Nu mai mulți. Bărbați, cu toții. Nici o femeie. Câinele Spoială hoinărește pe trotuare, pe alei, pe cărări, chiar și prin pasaje. Cândva traversa și visele oamenilor, dar acum a renunțat. Până seara, covrigii se fac nevăzuți, dar dimineața se trezește cu alții noi. Nu-i alegerea lui, așa cum nu-i nici a lui Guiță să zboare. Și totuși planează printre blocuri, Guiță. Zepelinul cu șorici. Copiii trag în el cu praștiile, îl nimeresc din când în când, dar de doborât nu-l doboară.  

Palmele

încasate de Bionuț de la Lipa Țușcă îl lăsară cu gura căscată. Nu i se mai întâmplase. Când făcea cu ochiul, cădeau femeile pe spate pe o rază de zece metri. Cârcotașii susțin că doar pe cinci, dar nu-i deloc adevărat. Nici cifra de douăzeci, vehiculată de simpatizanți, nu-i câtuși de puțin adevărată. Zece metri e distanța corectă, stabilită de măsuratnicii de la Institutul Encomiastic Român în urma unui număr rezonabil de măsurători. Doar ei reușiseră să pună capăt disputei. Nu se îndoia nimeni de profesionalismul lor. Tot ei stabiliseră, de pildă, și "coșul zilnic minim pentru un trai decent, având în vedere schimbările climatice și impactul geopolitic asupra sticletelui european". Puținii care întrebaseră de ce în coș nu încăpeau decât două mere și un covrig cu susan fuseseră linșați de membrii Asociației Celor Care Trec Strada Fără Voie, aflați întâmplător prin preajmă. Țara avea nevoie de liniște, vezi bine.   

Pânza-n dringă

Țâmpea bomfraierul o langa pânză,
Din fâțăndreală și zbiereală-n doț,
Căci ea-i șorșoacă și cu snagă-n rânză,
Ciumpind cu sârg și grămpănind grezoț.

Din bot în bot, cu bot și făr de bot,
Răbuzăind pe sub lavric în tină,
Ghelea o flandră de la cap la prot,
Și mozgârdea chișav de secretină.

Cei 13 ai lui Barletta

sunt nedespărțiți. La joacă, la cumpărături, la treburile casei. La toate, ce s-o mai lungim. Fuseseră mai întâi patru, apoi cinci, apoi șapte, apoi zece, apoi doisprezece, și, în cele din urmă, treisprezece. Așa voise Dumnezeu. Așa-i născuse nevasta lui Barletta, o femeie scundă și slabă, căreia, din spate, nu-i dai mai multe de șaisprezece ani. Nici reziliența nu i-o bănui, din spate. În schimb Barletta e un uriaș de un metru nouăzeci și o sută patruzeci de kilograme, în viu, de loc de undeva din Teleorman. Două filme văzuse tac-su în scurta lui viață de mecanic de locomotivă, amândouă cu Bud Spencer, și-și botezase copiii după ele: pe unul Piedone și pe celălalt Barletta. Piedone plecase în Italia prin 2007 și nu mai auzise nimeni de el. Barletta se mutase în București la douăzeci de ani, o cunoscuse pe Thelma și Louise, botezată și ea după un criteriu asemănător, și împreună dăruiseră lumii treisprezece copii în opt ani.       

Polițistul Ambrozel Bulache

se scobea în nas la intersecția dintre Strada Izbăvirii și Calea Succesului. Se așezase pe o bancă în fața blocului fără ferestre construit de primărie pentru migranți și privea statuia de peste drum, care nu-i spunea nimic. Ea vorbea, sărmana, din toate faldurile ei de bronz, dar Polițistul Ambrozel Bulache nu auzea nimic. "Un căcat", concluzionă el și se ridică anevoie. Miușcă Tâmplarul îl evită în ultima clipă, cu o fentă din gleznă, dar se dezechilibră și didușul pentru colecția de măști a lui Nea Pițu se făcu țăndări. Grobete mătură țăndările, le vărsă într-un sac de gunoi pe care scria "The best fader in turkey" și dispăru pe ușa Direcției de Generare a Suprafețelor prin Înfășurare. Polițistul Ambrozel Bulache își întinse oasele și-și încheie șlițul.   

Urâții

n-au voie să râdă în public. Cine le suportă rânjetul? Să plângă, nici atâta, Doamne ferește. N-au voie nici să cânte, nici să gesticuleze, nici să vorbească, până la urmă. Cum să-i asculți? Ține de igiena socială. Ce mai încolo și-ncoace, nici pe stradă n-au ce căuta. Să stea acolo, acasă, între ei. Iar cum asta nu se întâmpla, Hoituț Stârvașcu îi rupea în bătaie ori de câte ori avea prilejul. Ca să nu scape vreo ocazie, strângea întotdeauna în pumn un box ascuns în buzunar. Îl șterpelise de pe-o tarabă la o conferință susținută de Noul Apostol al Neamului. Neață fusese primul căruia îi stâlcise mutra. Într-o joi. Numai la față dădea, Hoituț Stârvașcu. Zbang-zbang. Din două lovituri îi spărsese dinții și-i umflase ochii. Na! Să-i mai sfideze pe oamenii normali cu prezența lui scârboasă. Urmaseră Viță, patronul cîrciumii "La varice", și Trinel Hopulete, zis Cap de Bombă. Apoi venise pandemia.

Cinci ciori

se zgâiau la el de pe cablul pozat pe stâlpii din stradă. Scorioban Jerpelaciu luă o piatră de jos și o azvârli spre ele. Patru zburară, una rămase. "Aha!", apucă el să zică, înainte de a auzi un zgomot de tablă lovită. Pe trotuare erau parcate multe mașini. Se refugie vioi pe terasa din spatele casei. De pe gardul din plasă bordurată îl priveau lung douăzeci și una de vrăbii. Le mai numără încă o dată. Tot atâtea fuseseră și luni. Scorioban Jerpelaciu știa că nu există coincidențe în astfel de situații, când statul paralel e permanent pe urmele tale.   

Jurnalul idiotului de mine (6)

Oare cum ai trăi dacă ai ști că nu vei muri niciodată?

Rețeta

era cu vin alb. Bileață cotrobăi prin dulapul din bucătărie, dar nu găsi decât o sticlă de vodcă pe jumătate goală. Punga de mălai se spărsese și pulberea galbenă se întinsese pe tot raftul. Alese de pe Internet o altă rețetă, fără vin alb. Era exact ca rețeta cu vin alb, dar fără vin alb. Tăie, răzui, curăță, perpeli, fierse, adăugă boabe de piper și băgă la cuptor. O jumătate de oră. Se așeză în fotoliu și deschise televizorul. Pe spătarul canapelei se plimba Ariciul Nelu și nu se făcea să-l deranjeze. Îl cumpărase când se scoseseră la vânzare animalele de la grădina zoologică. Doar pe el și-l permisese Bileață, cu tot discountul pentru angajați. Girafa Sile, pe care o dorea, se dovedise prea scumpă. În plus, n-ar fi încăput în apartament. În lift nici atâta.

Hotărât

să rezolve problema, Laurentin Cranț ciocăni în ușa de sticlă a Institutului de Studii în Desfășurare. Nu se bărbierise, dar n-avea nici o importanță. Își pusese masca aia șmecheră, de fițe, primită cadou. Ciocăni încă o dată, ceva mai tare. Se gândi că dacă ar fi existat vreo sonerie, ar fi sunat, n-ar fi trebuit să ciocăne. Ciocăni pentru a treia oară, mai energic. Se gândi că dacă ușa n-ar fi fost încuiată, n-ar fi trebuit nici să sune, nici să ciocăne. În spatele geamului apăru mai întâi capul paznicului, dintr-o parte, apoi și corpul. Îi făcu semn cu mâna să plece. De două ori. Dacă văzu că Laurentin Cranț n-avea de gând să facă una ca asta, îi spuse pe mutește că n-are voie nimeni să intre. "De ce?", întrebă Laurentin Cranț prin semne. Paznicul se bătu peste umărul stâng cu două degete de la mâna dreaptă, mai precis cu arătătorul și cu mijlociul.  

Domnul Șuie

visă că murise. Îl îmbrăcaseră cu costumul ăla bun, de la nuntă, și-l așezaseră, cu sicriu cu tot, firește, pe masa din sufragerie. Ehehei, cât se mâncase și se băuse la masa aia... Cantități, nu glumă. Într-un fel, era o masă ca toate mesele, cu picioare și tăblie, dar în alt fel, nu era. Firește, sacoul nu-l mai cuprindea, dar nevastă-sa îl despicase cu foarfeca la spate, de la poale până la guler, și acum arăta de nu se poate. Îl bărbieriseră, îl tunseseră, îi tăiaseră unghiile. Îl spălaseră. Nu mai avusese parte de un asemenea tratament din copilărie. Se simțea bine, Domnul Șuie. Parcă nu-i așa rea moartea, dacă ești viu și te dumirești cum stă treaba. 

Groapa din trotuar

în care plonjă fără voie Limbache Clănțan-Pitești se dovedi neașteptat de adâncă. Stratele geologice se perindară cu asemenea repeziciune, încât nu reuși să le identifice. Când se trezi, avea în fața ochilor cochilia unui gasteropod, inserată într-o argilă negricioasă, din oligocen, firește. Habar n-avea cum de știa toate astea, pentru că studiile sale se încheiaseră la 16 ani, cu un curs de insolență exhaustivă, sponzorizat de consiliul local. Adică da. Încercă să se ridice într-o rână, dar cotul se strecură printre peturile și ambalajele de carton pe care aterizase. După nesfârșite minute de zbateri, adormi. 

Pulime flit

Zgăboarță flit pe cîrțu bre,
Oricum ciolac muiește mândru
Tataie șlemuiește fără usere
Și suge fleac de măcăleandru.

Pulimea-n șbilț der klausen nain
Lingurăind cu zarvă plicticoasă
E-n croaznă pentru smârcul fain
Căci vrei puroi, ai bășinoasă.

Prânzul

a fost cu bucluc, trebuie spus de la bun început. Bulime Uimeală s-a fript atât de tare cu ciorba, încât limba i s-a chircit ca un limax pe care ai presărat sare și i-a căzut în castron. La "Patru buze" se mănâncă bine, se știe, dar clienții aveau altă părere în acea zi, așa că nu era nici țipenie în preajmă. Bulime Uimeală duse mâna stângă la gură și o luă la fugă, răsturnând mesele goale. Martorii spun că ar fi dus amândouă mâinile la gură, dar nu-i deloc adevărat. Nici nu putea s-o facă, de altfel, pentru că în mâna dreaptă strângea lingura. O strângea cu putere, de parcă ar fi bănuit că vrea cineva să i-o ia. Nu voia nimeni așa ceva, desigur. De această dată.

Costârț

stătea în balansoar, pe terasă, și se legăna. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Așa cum se leagănă orice om în balansoar. Pe la 4 se opri și-și aprinse pipa. Apoi o luă de la capăt. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. La fiecare tură pufăia din pipă. Adică: înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf și tot așa. În rest, parcă s-ar fi gândit la ceva, dar parcă nu. Șovăia. De undeva din spate se ivi pisica Florentina. Tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obsen, rezultat în urma unui accident din tinerețe, legat de o ușă metalică. Se strecură printre picioarele scaunelor și se postă în fața balansoarului. Lui Costârț îi plăcea pisica Florentina, pentru că-i mai alina singurătatea. Ar fi vrut chiar să stea de vorbă cu ea, dar ce să-i spui unei pisici fără să pari deplasat? 

Duamna Cicilica de la chioșc

își iubește soțul cu disperare. Asta când nu-l urăște cu o pasiune disciplinată. Iar când nici nu-l iubește, nici nu-l urăște, de obicei seara, când i se risipesc ambițiile, se teme de el. Toate sentimentele astea i se amestecă otova în suflet, de nu mai știe nici ea ce să creadă. Tocmai se gândea la lucrul ăsta, că nu mai știe ce să creadă, când sosi acasă, soțul. O înșfăcă nitam-nisam de păr și o izbi cu fruntea de masă de trei ori. Se afla în bucătărie, Duamna Cicilica, firește, unde-și făcea veacul. Copiii erau la bunici, în vacanță. Bunicii muriseră de mult, dar Duamna Cicilica uita mereu și tot îi trimitea vara la țară. După o scurtă pauză de refacere, bărbatul încercă să o dea cu capul de frigider, dar capul se desprinse din umeri și se rostogoli sub dulap. Soțul rămase o clipă cu gura căscată, apoi făcu un semn din mână a lehamite și plecă înapoi, la "Doi netoți". 

Ambâț ghiorlan

În câțul ce ciolac îngâtiza
Pe mur de ciucă și cu cioc turcan,
Nicolicea pe clampă și chiar marșrutiza
Pe bode-arar cu fenechiu orban.

Hait rareșpan, hait bogdâlsan,
Grindean de sfârc, vîlcean rasol,
Din fleandură blegiți un muc neisan
Prin răgălii pârțind nasol.

Aceleași secături

îi ieșeau în drum de-o viață, zi de zi. Nu scăpa, orice-ar fi făcut. Cu nici un chip. Sub nici o formă. Se încrucișa cu ele pe stradă, le vedea la televizor, le întâlnea în magazine și restaurante, le auzea la radio, se împiedica de ele în instituții, le asculta la telefon. Chiar avea de-a face cu ele direct, Lătruș Boașă, prin natura meseriei. Cum-necum, în cele din urmă se obișnui cu omniprezența lor, dar nu renunță la speranța că lumea ar putea fi mai bună. Așa credea el, că lumea ar putea fi mai bună. Nu le dorea moartea, secăturilor, chiar dacă știa că de schimbat n-ai cum să le schimbi. Doamne ferește! Ar fi vrut doar să dispară toate, la un semn, la un pocnet de degete, la un clipit. Sau să se ducă să trăiască undeva, departe, în țara secăturilor. 

Cu gândurile aiurea

și cu privirea măturând pavajul, Nea Panagache se lovi cu fruntea de stâlpul de iluminat și se prăbuși pe spate, fără cunoștință. Șapca îi sări cât colo, până în dreptul porții Uzinei de Scoabe Nedespicate, acum sudată. Porumbeii se risipiră, speriați. Îngrijorat de telefonul primit de la "ăia de la gaze", Pilică Spânț nu văzu trupul întins pe asfalt, nici măcar când îl călcă pe mână. Sidonel Zgronț în schimb îl remarcă de pe celălalt trotuar. Traversă în fugă, privind în toate părțile, îl întoarse cu fața în jos, îi luă portofelul și ceasul și se făcu nevăzut în parcul din spatele Institutului de Cercetări Insidioase. Pe Fleicuț nu-l interesa decât ultima postare a vlogerr-ului orb Nădici Brubac, iar pentru Corduș Semețeală nu existau pe lume decât mesajele puștoaicelor cunoscute cu o seară înainte, așa că amândoi trecură pe lângă trupul nemișcat fără să-l bage în seamă. 

Jurnalul idiotului de mine (5)

Nu te ține de bara aia din dreapta, că e pe peron, iar tu ești în vagon.

Pe vremea când

trebuia să răspundă la telefon ca să afle cine-l suna, Pustulică Smârc era atât de sărac, încât îi aduceau păsările de mâncare: ciorile nuci, vrăbiile semințe de floarea soarelui, iar pescărușii hamsii proaspete furate de pe tarabe. Le lăsau pe pervaz și ciocăneau în geam cu ciocurile. Pustulică Smârc deschidea fereastra și le mulțumea de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze. Ca bunică-sa, care se spune că ceruse iertare trotuarului, înainte de a se zdrobi de el, pe 21 decembrie 1989. Se aplecase pe fereastră, stârnită de vânzoleala din stradă. Rămas singur, Pustulică Smârc se lăsase de școală și se angajase la o cooperativă. Punea cozi la cazmale într-o magazie înghesuită între două mari întreprinderi socialiste, firește fruntașe. Și după treizeci de ani făcea același lucru. Devenise un profesionist. Întreprinderile dispăruseră complet, dar magazia se încăpățâna să reziste, ascunsă după grămezi de gunoi.      

Fără vreun motiv

anume, lui Slinel Bouatu îi e teamă de Maiorul Gică Crăpan. Și lui Sileață Curecheală îi e, dar măcar el știe de ce. Nu că ar conta în vreun fel. Lui Pilică Spânț nu-i e deloc, dar chiar deloc, teamă, în schimb îi e milă de Slinel Bouatu. Se observă cu ochiul liber. Motiv pentru care Pierduș Liorpăescu nu poate să-l sufere pe Pilică Spânț. L-ar bate peste gură în fiecare zi, cu dosul palmei. Jap-jap. Cum i-ar bate și pe Haleaș Miondeseanu, pe Răgălean și pe Cultime. Pe Lipăică Moșcovel l-ar altoi mai rău, cu lopata. Așa-i el, nu-i suferă pe cei pe care-i cunoaște. Pe necunoscuți însă, îi simpatizează în bloc. Doar Salveta Dudău face excepție de la regulă, pentru că-i trezește oarecum interesul. Și pe bună dreptate, ar fi fost de părere Domnul Șuie, dacă ar fi știut acest lucru. Dar nu știe. Se dumirise în schimb într-o seară că-l disprețuiește profund pe Măcănoaie. Sentimentul e reciproc, adică și Măcănoaie îl disprețuiește pe Domnul Șuie, de multă vreme, deși nu lasă să se vadă asta. Face el ce face și reușește să-și disimuleze disprețul. Răstopescu se străduiește să-l imite, dar dă greș mai mereu. Exact ca Firimițoiu, Dumnezeu să-l ierte.

Să salvăm planeta!

se trezi vorbind Scorioban Jerpelaciu. Așa, dintr-o dată, fără s-o fi gândit-o înainte. Câinele Spoială tresări în somn, stolul de vrăbii se risipi zburătăcind, pisica Mia rămase cu piciorul în aer, scaunul scârțâi din spătar, cerul se mohorî, iar vecinul Mituluță, care tăia via, căzu grămadă de pe scară și își fisură noada. Era primăvară, iar primăvara nu-i om să nu vrea să salveze planeta. Pământul. Cel care te-nghite în cele din urmă. Țărâna. Glodul. Puțin deasupra ta, mult de jur împrejur și destul dedesubt. Cum să nu vrei s-o salvezi, planeta, când într-un sfârșit te faci una cu ea?

Timofte

se zgâi la pagina goală până i se aburiră ochelarii. Apoi tastă dintr-o dată, cursiv, "Timofte ar fi vrut". Și se opri. Ezită o clipă, cu degetele în aer. Le fâlfîi, le trosni și le așeză pe marginea biroului. Pe toate nouă. Unul îl pierduse în ușa Mercedesului, în tinerețe, când îl părăsise soția. Se ridică și se duse pe terasă. Își puse o țuică, mângâie pisica, aprinse o țigară, bău țuica, trase din țigară și privi gutuiul din grădină. Când ajunse la filtru, îl strivi în scrumieră, trase aer în piept, se ridică și se întoarse în camera destinată activităților intelectuale. Citi ceea ce scrisese, adică "Timofte ar fi vrut". Moțăi ce moțăi, apoi adăugă "să". Așadar, "Timofte ar fi vrut să". Ar fi vrut să, da, cum altfel? Urma, în mod firesc, un verb. Ce-ar fi vrut Timofte "să"?

Baba-oarba pe acoperișul lumii (fragment)

[...]

Doar o doză m-a costat informaţia, o fiolă de-o jumate de brumă-jap. Aşa-i spun motocentaurii, brumă-jap. Brumă, pentru că, de cum şi-o trag în venă, rezervorul, amortizoarele, apărătorile şi tot ce mai e cromat în structura lor se-acoperă de-un strat subţire de promoroacă, iar jap, pentru că, dacă ai proasta inspiraţie să pui mâna pe elementele alea, îţi rămâne pielea lipită de ele, ca de-o clanţă de oţel în toiul iernii. Bruma-jap are culoarea garumului de Francidunum şi te duce direct la Zalmoxis. Instantaneu, fără viză, fără licenţă, fără taxă de transport. Brumă-jap vinde doar Ostrea, ultimul cu numele ăsta dintr-un lung şir, care avea să se termine odată cu moartea lui.

Până la un punct (fragment)

[...]

Ies în Via Galba, uitând frica înăuntru... în spatele porţilor... printre maşinile lăsate pe jenţi... Vadim se îndepărtează alene, cu umerii căzuţi, cu fruntea plecată, cu poalele trenciului fâlfâind. Spre vest se îndepărtează.

„The West is the best, the West is the best

get here and we’ll do the rest.”

(melos britann din Secolul Rătăcit)

Viață pe daiboj (fragment)

 [...]

Ritmuri torturante, lugrube, subliminal suicidale, interludii iritante şi veninoase, refrene opresive, teme lente şi apăsătoare, cam asta oferea officium triste, gen importat ilicit de peste Atlanticus, din Lemuria de Nord, cu nume cu tot. Făcuse furori din prima clipă printre puştii ursuzi şi colerici din mai toate suburbiile Paraisului, de la Gârliţa Veneticului şi Slon până-n Mădulari şi Aristodama. Pe vremea aia, Valdemar asculta zi şi noapte, cu amicii lui din Măiastra, polifonice inanimate, cu iz de ergasterie şi sunete de mecanisme bine unse, dar Sirona era moartă după noua modă, aşa că vrând-nevrând ajunsese la primul concert Putrefactio, în Mandragora, taverna adăpostită într-o pivniţă din Pasajul Ecbatana, nu departe de Scuarul Metecilor. Fergus îl lămurise că hiena cu două capete sculptată pe fiecare dintre canaturile uşii de la intrare, de la care nu-şi mai lua privirea, era stema songhayezilor. Îi povestise apoi că edificiul fusese ridicat în timpul domniei lui Uli, al treilea mansa clonat din dinastia Keita, şi servise drept sediu al guvernatorului mai bine de două secole, până când Sitalces-Genostes spulberase imperiul ca pe nimic şi instalase la Timbuktu un satrap tracind.

Și Pinocchio era viu (fragment)

[...] 

Azi e marţi. Mâine, poimâine, vineri şi gata şi săptămâna asta. Pusă-n cui. Moartă şi-ngropată. Aruncată-n într-un colţ, ca izmenele primăvara. Dar până atunci, Sugrumătorule? Până sâmbătă? Dimineţi râncede, păstoase, ore fără sfârşit petrecute stând cocârjat asupra uneia dintre centele de console ale Băncii Genostes, mâzgălind formulare şi mânărind rapoarte alături de o şleahtă de ciochişti numai buni de plesnit peste gură... Cu scândura, nu cu palma, ca să nu zic altfel... Cât e ziua de lungă îi spurcă pe romayani şleahta asta. Cum-necum, de la orice aiureală pleacă pălăvrăgeala, fie că e preţul lipiei, ultimul episod din Viaţa în direct sau cine cu cine şi-a mai tras-o, tot la asta ajung. „Romayanii?” zice unul, albind ochii de parcă acu-acu o mierleşte. „La ce să te-aştepţi de la asemenea putregaiuri? Toate zoaiele Europei zvârlite peste Albie în capul stârpiturilor ălora cu nasul coroiat care de-abia căzuseră de pe cracă.” Atâta le trebuie, nimic mai mult, o porneală de-asta inflamată, că nu se mai opresc cu ceasurile. Taca-taca, taca-taca, taca-taca fiecare, pe rând, de parcă au stipulată în fişa postului obligaţia de-a lua cuvântul, fie pe rând, fie de-a valma. Vine-apoi rândul războiului, pus pe tapet ca o boală ruşinoasă răspândită din Lemuria. De parcă ăia se bat singuri, nenică. De parcă ei au început tărăşenia. De parcă nu cretinii din Colegiul Berevoilor Kogaionului Tibet au pornit Caftul Sfânt, acum vreo două cente de ani. De parcă nu gherţoiul de Sitalces le-a sărit iar la gât în ’36, Anul Miezului Uitat(1), scuipând pe armistiţiul de cinşpe ani. Nicicând n-a fost Imperiul Tracind mai întins ca acum, sub Genostizi. Nicicând n-am călărit mai multe neamuri. Iar amărâţii ăia de romayani, vai de capul lor! Pierd ţinut după ţinut şi toţi neisprăviţii-i muşcă de cur. Ce să mai zici, dacă au reuşit ei, ţărănoii de diaguita, vreo cinci mii de suflete cu găini cu tot, risipite prin văile Anzilor, să spulberere Brigada Xao Chicanuca în Cheile Capiapo ca pe-un cârd de gâşte bete. Atâţia motocentauri au căsăpit ţărănoii atunci, de-ajunsese un muşchi din nanotuburi, grosier desprins de pe os, cu tendoane cu tot, mai ieftin decât o doză de steroizi panslavini. Mă rog, ştiţi toate lucrurile astea.

După noi, vor rămâne doar ceilalți (fragment)

 [...]

În dimineaţa următoare, Goran a venit însoţit de O’Casey, cel de la Societatea Galba, musculacul, nu proprietarul cofetăriei. Au trântit uşa de mur şi au acţionat rapid, ca un comando apaş. Planificaseră totul peste noapte, în amănunt, la Doi Smuciţi, cu o sticlă de tequila Michoacan între ei, schimbată de câteva ori. Nici nu le-a păsat de zbieretele lui Talkie. Le-au făcut o injecţie în pulpă şi i-au redus la tăcere.

Cheia pierdută (fragment)

 [...]

Spre miezul nopţii intră, complet restaurat, pe uşa din scânduri ghintuite de la Cioburi Multe, taverna înjghebată de Derzelas Ciapraz în pivniţa fostului sediu al Bibliotecii Elene, o clădire alegorică din Pasajul Flecarilor, luată cu japca de la un cipar căzut în dizgraţie. Semna aproape-n fiecare seară condica acolo. Uneori cumpăra sau vindea. Endorfine distilate de pripaşi în colibele din pădurile gestante ale Gujaratului, componente prototip pentru generaţia a patra de calculatoare, fabricate în ergasterii falimentare, aeroliţi pentru manevre noesice, organe planaria regenerative şi alte mărfuri imposibil de traficat în Forum, unde mişunau permanent iscoadele Miliţiilor Vicus. Doar uneori făcea asta, când i se golea punga. Sau când îl ajungea lehamitea. În rest, venea doar ca să-l asculte pe Ortolan.

Moartea cea de toate zilele (fragment)

 [...]

În miezul verii, de Circovi, fost-am scurtat de cap la Mehadia, de gâdele comitelui Tihomir, un ulic ghebos, hirsut şi cu un picior mai scurt, dar iscusit ca nimeni altul în mânuirea securii herule. Din păcate, fost-am lăsat în urma celor şase atamani ai mei cărora li s-a hărăzit aceeaşi soartă, iar Vlastimir, gâdele, pesemne că ostenise ori poate că tăişul securii se ştirbise în armătura biogenică a vertebrelor cervicale ale lui Zal Duces, aşa că n-a izbutit să-mi reteze grumazul din prima lovitură. Am aflat-o mai târziu, din însemnările lui Zaharia Şonţul, trimis de Boris să se încredinţeze că despre mine era vorba, şi nu despre vreun impostor. 

Palimpsestul de la Colina cu Apendice

 

Cu 26 de ani în urmă apărea controversata antologie "Motocentauri pe acoperișul lumii", în care figuram și eu cu 3 texte. De atunci, la fiecare 3-4 ani, am revenit asupra lumii construite în acel volum, finisând și adăugând, niciodată mulțumit pe deplin de rezultat. Procesul, migălos și chinuitor, trebuia însă să aibă și un final care, iată, a sosit. Rezultatul este "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", primul meu volum personal, apărut în cele din urmă, cu sprijinul consistent al lui Ionuț Bănuță. Vă invit să-l citiți, cu speranța că veți avea parte de aceeași satisfacție pe care o trăiesc eu acum.

https://www.librarie.net/.../palimpsestul-de-la-colina-cu...

https://vasiliana98.ro/.../60-palimpsestul-de-la-colina...

Jurnalul idiotului de mine (4)

Când am împlinit 12 ani, mama mi-a cusut buzunarele uniformei. Inclusiv pe cele de la haină, ca să nu se interpreteze. Așa se făcea educație sexuală pe vremuri. Oare de ce mi-am amintit tocmai astăzi povestea asta? Mai ales că nici nu-i adevărată, chiar marți fiind.

Jurnalul idiotului de mine (3)

Orice s-ar spune, la serviciu nu-i ca acasă. În primul rând aici întâi vii și apoi pleci, pe când acasă e invers. N-o fi mare lucru, dar ceva-ceva tot e. În al doilea rând, acasă nu te plătește nimeni, ceea ce mi se pare o mare nedreptate, dacă nu chiar o discriminare. 

Jurnalul idiotului de mine (2)

Azi am învățat lucruri noi, despre care n-aș putea spune mai nimic, pentru că nu le-am reținut, așadar și mâine vor fi tot noi, lucrurile, ceea ce nu e de ici, de colo, firește. Am vorbit și la telefon, destul de mult. Nu știu cu cine și de ce, dar sper că am fost de folos.

Jurnalul idiotului de mine (1)

Tot ce pot să spun azi e că mi se pare că nu-i așa, chiar dacă eu cred cu convingere exact invers.

Laurentin Cranț

intră în supermarket când îi veni rândul. Își puse ochelarii și scoase lista din buzunar. Ciorbă de burtă. Luă cutia de pe raft și citi cu atenție ingredientele. Află că toate legumele erau deshidratate. Burta de vită fusese regăsită după tratamentul termic, iar gălbenușul de ou provenea de la găini crescute în hale, la sol. Nu se preciza nici rasa găinilor, nici cu ce fuseseră hrănite. Se simți înșelat în așteptări. Nici măcar numele lor nu figura. Verifică data expirării. Patru ani nu i se părură suficienți. Consultă modul de preparare. Luă astfel la cunoștință că se interzicea introducerea ciorbei în cuptorul cu microunde în ambalajul metalic. Sugestia de prezentare i se păru adecvată. Continuă cu producătorul, cantitatea netă, recomandările pentru un comportament ecologic și declarația nutrițională. Dezamăgit de utilizarea în exclusivitate a limbii române, trecu la următoarea cutie.

Minciuna

îi stă cocoțată pe vârful limbii, în vreme ce adevărul s-a pripășit undeva mai adânc, în gât. Ca urmare, chiar când creierul îl îndeamnă să dea frâu liber adevărului, minciuna țâșnește prima, în mod natural. Gureșă și sprințară. De capul ei, cum s-ar zice. Dar nu oricum. Spune Lătruș Boașcă doar ce se așteaptă oamenii să audă de la el. În plus, cum-necum, găsește justificări pentru orice. Mai întotdeauna-i merge. Rămâne și el uimit de ceea ce sunt oamenii dispuși să creadă, doar ca să-și păstreze liniștea sau ca să nu-și bată capul. Una peste alta, îi face să se simtă bine pe toți, chiar și-n zilele proaste. Pentru o vreme, ce-i drept, dar cine are pretenția de a se simți bine într-una, fără pauză?

Așteptarea

deveni treptat a doua sa natură. Fără vreun motiv anume. Tot așteptând, i se făcu cald. Se spălă pe față cu apă rece, deschise fereastra și privi o vreme blocurile. Apoi copacii. În cele din urmă mașinile. Oamenii mai puțin, doar în treacăt. Într-un târziu i se făcu foame. Cafetiera ouase mai devreme, dar nu mai avea pâine. Se gândi câteva minute, apoi băgă la cuptor trei cartofi. Odată copți, îi unse cu unt, presără sare și îi mâncă pe-ndelete. Moțăi o oră pe canapea. Visă că stătea pe un scaun pe holul boliclinicii, cu un bon de ordine cu trei cifre în mână. Îl trezi o sonerie din vecini. I se făcu sete. Berea se terminase. Coborî la magazinul de la parter și se întoarse cu două peturi la doi litri și o pâine. Turnă bere în halbă și o sorbi cu nesaț. Se făcuse întuneric. Nimeri întrerupătorul care trebuia la a treia încercare, ca întotdeauna. I se făcu frig. Îmbrăcă un tricou cu mânecă lungă. Tot așteptând, i se făcu somn. Se culcuși pe canapea și adormi cu televizorul deschis.

Vânturile și ploile

trebuie interzise neîntârziat prin lege. Scorioban Jerpelaciu credea asta cu tărie și nu înțelegea cum de încă n-o făcuse nimeni.
- Băi, Moldoveanu scade în fiecare an cu cinci metri! le zise el colegilor de partid care-i contestaseră inițiativa.
- Care moldovean? întrebă numaidecât Salveta Dudău, amintindu-și cu drag de câțiva foști parteneri din Tecuci, Vaslui și Rădăuți.
- Lasă-te de bancuri proaste! îl avertiză Pierduș Liorpăescu, amenințându-l cu arătătorul. Cum cinci metri? Moldovenii nu-s mari de stat, se știe! De unde cinci metri? De când cinci metri? De ce cinci metri?

Statuia lui Lenin

apăru mai întâi pe locul de unde străjuise neclintită, vreme de 30 de ani, edificarea noii societăți. Din senin, din iarbă verde. Televiziunile o luară razna în timp real. Rețelele de socializare prinseră a sfărâi. Până să apară polițiștii, în jurul statuii se adunaseră zeci de cetățeni de bună credință. Care mai bucuroși, care mai furioși. Câțiva tineri împărțeau deja fluturași care înfierau capitalismul nelegiuit și desuet. Cu o revigorată mânie proletară. Purtau tricouri cu Che Guevara. Lui Lenin nu părea să-i pese, chiar dacă nu mai avea soclu și stătea cam într-o rână. Privea neabătut în zare pe deasupra gloatei, de la înălțimea celor șapte metri, cu drepta încleștată de reverul paltonului.

În birou

e cald. Nu prea cald totuși. Așa și-așa, cât să nu-ți fie rău. Călduț, cum s-ar zice. Lipăică Moșcovel stă proptit cu coatele în birou și trasează semicercuri cu scaunul rotativ. Stânga-dreapta, dreapta-stânga. Dac-ar fi după el, ar face numai stânga-dreapta, dar nu-i permit legile fizicii. De zis, nu zice nimic. Îl privește pe Corduș Semeață, care stă pe un scaun aflat la doi metri de birou, înspre ușă. Nici Corduș Semeață nu zice nimic. Ar face și el semicercuri, dar nici lui nu-i permit legile fizicii, pentru că scaunul lui nu e rotativ. Și-a așezat în schimb palmele transversal pe coapse, cu coatele în afară, de parcă ar vrea să se ridice. Tăcură așa câteva minute bune.

Grobete

e scund și lipsit de vlagă. Atât de scund, încât se spală pe mâini în bideu. Atât de lipsit de vlagă, încât dacă liftul e defect, preferă să rămână acasă, dacă e acasă, sau să doarmă la soru-sa, dacă e plecat de-acasă. Uneori îl bufnește plânsul. Alteori râsul. Deseori izbutește să se abțină până când rămâne singur. Pentru un neglijabil, detaliile de genul ăsta nu sunt importante. Numai că Grobete își pierdu slujba când se instaură lockdown-ul, iar alt post de neglijabil nu mai găsi. Locurile de muncă disponibile se numărau pe degete. Se tot aștepta ceva, nimeni nu știa ce. După câteva luni, dădu pe site-ul primăriei de un concurs pentru ocuparea postului de săritor de garduri. Prima etapă consta în proba fizică. Trebuia să treci peste un gard înalt de trei metri. Se clasă ultimul, la aproape o jumătate de oră față de următorul candidat, o doamnă de 52 de ani cu rochie de seară și pantofi cu toc cui.

Libertatea absolută

este libertatea de a nu gândi. Evidența asta îl trăsni în moalele capului pe Bulime Uimeală în timp ce urmărea la televizor o declarație de presă sau ceva de genul. Și încă nu băuse nimic în acea zi. Își turnă o vodcă, o dădu peste cap și aprinse o țigară. Se întinse apoi pe canapea și încercă să-și golească mintea. Chiar își putea permite asta, grație moștenirii. Se separaseră de mult, părinții, dar muriseră de curând, la nici cinci luni unul după altul. Ca unic urmaș, se alesese cu două apartamente. Măricele, curățele, bine amplasate. Le închiriase, cum altfel, iar banii se scurgeau lunar în card. De acolo o parte plecau să achite facturile, iar alta să-i asigure traiul. Nici că se putea mai bine. Se ridică în capul oaselor, stinse țigara într-un capac și umplu din nou paharul.

Curățel și frumușel

de felul lui, Corduș Semețeală fuma pe balcon. La bustul gol, ca întotdeauna, chiar dacă era răcoare. În octombrie, la cinci după-amiaza, n-are cum să nu fie răcoare. Când termină, proiectă mucul cu un bobârnac la cinci metri și îl urmări cum ateriză pe capota unei Skode, șapte etaje mai jos. Se gândi să-și mai aprindă una. Zărise o siluetă feminină în spatele perdelei de la ultimul etaj al blocului de vis-a-vis. Îl urmărea, cu siguranță. Pachetul era însă gol, așa că îl aruncă și pe el în parcare și se întoarse în sufragerie. La timp pentru a auzi zgomotele de dincolo de ușa de la intrare. În câteva secunde ajunse la ea și o smuci de clanță. Vecinul de la șase n-apucase să coboare decât prima treaptă. Corduș Semețeală înșfăcă un pet pe jumătate plin din grămada răsturnată în fața ușii și îl azvârli spre bărbat. Îl nimeri între omoplați.

Nimeni

nu i-a fost alături când i-a murit mama. S-a descurcat cum a putut, de unul singur. De unul singur a înfruntat și concedierea, chiar dacă nedreptatea era strigătoare la cer. "O fi făcut el ceva", gândiseră colegii și-și văzuseră de-ale lor. Două-trei luni nu-și căută serviciu, dar cum administratorul nu-l păsui cu întreținerea, iar facturile se cereau plătite, începu să lucreze de acasă. Orice, numai să nu întâlnească alți oameni. I se făcuse lehamite. Trecuse vremea când credea că fiecare are datoria de a ajunge la o înțelegere cu sine și cu ceilalți. De vreme ce lumea nu-l băga în seamă, nici el n-avea să mai bage în seamă lumea. Câștiga bine, atunci când avea chef de muncă. Suficient. Lucra, citea, gătea, câteodată cădea pe gânduri și cam atât. Aștepta să se întâmple ceva, dar nu știa ce.

Înțelegere și compasiune

este tot ce-așteaptă Ciumpel Fleoarță de la ceilalți. Are el așa, o pornire, cum s-ar zice. Se destăinuie oricui se nimerește și pândește reacția. Interpretează niște semne doar de el știute. Cel puțin așa crede. Nimeni nu reușește să scape. Nici Crică Lingoare n-a reușit. S-au întâlnit la supermarket, la raionul de cereale. Vineri seara, lume ca la Metallica. Cum-necum, Ciumpel Fleoarță îl găsi în marea aia de oameni. Iar Crică Lingoare n-avu altceva mai bun de făcut decât să-l întrebe ce mai face. A fost de-ajuns. 

Zborul

este, fără discuție, supraevaluat. Cică eliberarea spiritului, depășirea limitelor... Aiureli! Te urci pe acoperișul blocului și te lași să aluneci în gol. Nimic special. Dacă nu mai ai ceva solid sub tălpi, se cheamă că zbori. Nu trebuie nici măcar să deschizi brațele. Le poți ține firesc, pe lângă corp. Bromuț Mulțumeacă făcu chiar mai mult decât atât: își vârî mâinile în buzunare înainte să se arunce. O sfidare, în mintea lui. Blocul era crem și avea zece etaje. Nu premeditase zborul. Așa se nimerise. Urcase să desfunde tubul de scurgere a apei pluviale. N-avea nici un chef, dar nu putuse scăpa de insistențele maică-sii. O ciocănitoare, maică-sa. Odată ajuns sus, se gândi "Ce-ar fi dacă?". Aruncă o privire peste buza acoperișului. Jos, nici țipenie. Înfipse pumnii în buzunarele pantalonilor de trening și o făcu, fără să mai aștepte ca gândurile să se așeze.

Diferențele

cele mai vădite dintre Lionel și Costârț sunt cele de ordin fizic. Sar în ochi de cum pătrund într-o încăpere. Ba chiar puțin înainte, s-ar putea spune. Lionel intră întotdeauna primul. Cască ușa doar pe jumătate și își pleacă fruntea, ca să nu se lovească de partea de sus a tocului. Din acest motiv, femeile îl consideră politicos, iar bărbații obedient. Costârț trebuie să lărgească deschiderea pentru a putea trece. Ca să apuce clanța, ridică mâna la nivelul pieptului. Burta proeminentă îl obligă să-și țină bustul puțin înclinat spre înapoi. Ca urmare, femeile îl socotesc demn, iar bărbații fudul.

Mic dejun la țară

Undeva, într-un sat nu departe de Câmpulung. Dimineață de ianuarie, jumătatea anilor '90. Soarele stă să răsară dintre dealuri. Când ies din casă, gerul îmi lipește nările. O bucătărie cu intrare de afară, mică, dar primitoare. Aproape că ating tavanul cu creștetul capului. Soba cu plită răspândește o căldură molcomă, cu totul alta decât cea de calorifer. Bunica lui Vasile, scundă și puțin adusă de spate, trebăluiește fără grabă. Vene groase, albăstrui, îi traversează dosul palmelor. Moșul stă pe un scăunel rotund, cu trei picioare, lângă perete. Țepi rari și albi îi acoperă obrajii ridați.

Tocmai

se așezase în fotoliu și deschisese cartea, când se arse becul. "Dă-l dracu' de bec", îi șopti Garaplecuț întunericului, privindu-l pe deasupra ochelarilor. Închise cartea și se duse în bucătărie. Își puse trei polonice de ciorbă în castron, îl așeză pe platanul cuptorului cu microunde, închise ușa și programă timpul de încălzire. Trei minute. După mai puțin de un minut auzi un pocnet. Se crăpase castronul. "Dă-o dracu' de ciorbă", îngână Garaplecuț zgâindu-se la zeama care se prelingea pe masă. Unse cu unt o felie de pâine și se trânti pe canapea, în fața televizorului. La acea oră urmărea de obicei știrile. Semnal ioc. "Dă-le dracu' de știri", murmură Garaplecuț și plecă la culcare. Spre dimineață reuși să adoarmă.