Tanti Cornelia

este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum. 

Pânza-n dringă

Țâmpea bomfraierul o langa pânză,
Din fâțăndreală și zbiereală-n doț,
Căci ea-i șorșoacă și cu snagă-n rânză,
Ciumpind cu sârg și grămpănind grezoț.

Din bot în bot, cu bot și făr de bot,
Răbuzăind pe sub lavric în tină,
Ghelea o flandră de la cap la prot,
Și mozgârdea chișav de secretină.

Jurnalul idiotului de mine (6)

Oare cum ai trăi dacă ai ști că nu vei muri niciodată?

Pulime flit

Zgăboarță flit pe cîrțu bre,
Oricum ciolac muiește mândru
Tataie șlemuiește fără usere
Și suge fleac de măcăleandru.

Pulimea-n șbilț der klausen nain
Lingurăind cu zarvă plicticoasă
E-n croaznă pentru smârcul fain
Căci vrei puroi, ai bășinoasă.

Ambâț ghiorlan

În câțul ce ciolac îngâtiza
Pe mur de ciucă și cu cioc turcan,
Nicolicea pe clampă și chiar marșrutiza
Pe bode-arar cu fenechiu orban.

Hait rareșpan, hait bogdâlsan,
Grindean de sfârc, vîlcean rasol,
Din fleandură blegiți un muc neisan
Prin răgălii pârțind nasol.

Jurnalul idiotului de mine (5)

Nu te ține de bara aia din dreapta, că e pe peron, iar tu ești în vagon.

Baba-oarba pe acoperișul lumii (fragment)

[...]

Doar o doză m-a costat informaţia, o fiolă de-o jumate de brumă-jap. Aşa-i spun motocentaurii, brumă-jap. Brumă, pentru că, de cum şi-o trag în venă, rezervorul, amortizoarele, apărătorile şi tot ce mai e cromat în structura lor se-acoperă de-un strat subţire de promoroacă, iar jap, pentru că, dacă ai proasta inspiraţie să pui mâna pe elementele alea, îţi rămâne pielea lipită de ele, ca de-o clanţă de oţel în toiul iernii. Bruma-jap are culoarea garumului de Francidunum şi te duce direct la Zalmoxis. Instantaneu, fără viză, fără licenţă, fără taxă de transport. Brumă-jap vinde doar Ostrea, ultimul cu numele ăsta dintr-un lung şir, care avea să se termine odată cu moartea lui.

Până la un punct (fragment)

[...]

Ies în Via Galba, uitând frica înăuntru... în spatele porţilor... printre maşinile lăsate pe jenţi... Vadim se îndepărtează alene, cu umerii căzuţi, cu fruntea plecată, cu poalele trenciului fâlfâind. Spre vest se îndepărtează.

„The West is the best, the West is the best

get here and we’ll do the rest.”

(melos britann din Secolul Rătăcit)

Viață pe daiboj (fragment)

 [...]

Ritmuri torturante, lugrube, subliminal suicidale, interludii iritante şi veninoase, refrene opresive, teme lente şi apăsătoare, cam asta oferea officium triste, gen importat ilicit de peste Atlanticus, din Lemuria de Nord, cu nume cu tot. Făcuse furori din prima clipă printre puştii ursuzi şi colerici din mai toate suburbiile Paraisului, de la Gârliţa Veneticului şi Slon până-n Mădulari şi Aristodama. Pe vremea aia, Valdemar asculta zi şi noapte, cu amicii lui din Măiastra, polifonice inanimate, cu iz de ergasterie şi sunete de mecanisme bine unse, dar Sirona era moartă după noua modă, aşa că vrând-nevrând ajunsese la primul concert Putrefactio, în Mandragora, taverna adăpostită într-o pivniţă din Pasajul Ecbatana, nu departe de Scuarul Metecilor. Fergus îl lămurise că hiena cu două capete sculptată pe fiecare dintre canaturile uşii de la intrare, de la care nu-şi mai lua privirea, era stema songhayezilor. Îi povestise apoi că edificiul fusese ridicat în timpul domniei lui Uli, al treilea mansa clonat din dinastia Keita, şi servise drept sediu al guvernatorului mai bine de două secole, până când Sitalces-Genostes spulberase imperiul ca pe nimic şi instalase la Timbuktu un satrap tracind.

Și Pinocchio era viu (fragment)

[...] 

Azi e marţi. Mâine, poimâine, vineri şi gata şi săptămâna asta. Pusă-n cui. Moartă şi-ngropată. Aruncată-n într-un colţ, ca izmenele primăvara. Dar până atunci, Sugrumătorule? Până sâmbătă? Dimineţi râncede, păstoase, ore fără sfârşit petrecute stând cocârjat asupra uneia dintre centele de console ale Băncii Genostes, mâzgălind formulare şi mânărind rapoarte alături de o şleahtă de ciochişti numai buni de plesnit peste gură... Cu scândura, nu cu palma, ca să nu zic altfel... Cât e ziua de lungă îi spurcă pe romayani şleahta asta. Cum-necum, de la orice aiureală pleacă pălăvrăgeala, fie că e preţul lipiei, ultimul episod din Viaţa în direct sau cine cu cine şi-a mai tras-o, tot la asta ajung. „Romayanii?” zice unul, albind ochii de parcă acu-acu o mierleşte. „La ce să te-aştepţi de la asemenea putregaiuri? Toate zoaiele Europei zvârlite peste Albie în capul stârpiturilor ălora cu nasul coroiat care de-abia căzuseră de pe cracă.” Atâta le trebuie, nimic mai mult, o porneală de-asta inflamată, că nu se mai opresc cu ceasurile. Taca-taca, taca-taca, taca-taca fiecare, pe rând, de parcă au stipulată în fişa postului obligaţia de-a lua cuvântul, fie pe rând, fie de-a valma. Vine-apoi rândul războiului, pus pe tapet ca o boală ruşinoasă răspândită din Lemuria. De parcă ăia se bat singuri, nenică. De parcă ei au început tărăşenia. De parcă nu cretinii din Colegiul Berevoilor Kogaionului Tibet au pornit Caftul Sfânt, acum vreo două cente de ani. De parcă nu gherţoiul de Sitalces le-a sărit iar la gât în ’36, Anul Miezului Uitat(1), scuipând pe armistiţiul de cinşpe ani. Nicicând n-a fost Imperiul Tracind mai întins ca acum, sub Genostizi. Nicicând n-am călărit mai multe neamuri. Iar amărâţii ăia de romayani, vai de capul lor! Pierd ţinut după ţinut şi toţi neisprăviţii-i muşcă de cur. Ce să mai zici, dacă au reuşit ei, ţărănoii de diaguita, vreo cinci mii de suflete cu găini cu tot, risipite prin văile Anzilor, să spulberere Brigada Xao Chicanuca în Cheile Capiapo ca pe-un cârd de gâşte bete. Atâţia motocentauri au căsăpit ţărănoii atunci, de-ajunsese un muşchi din nanotuburi, grosier desprins de pe os, cu tendoane cu tot, mai ieftin decât o doză de steroizi panslavini. Mă rog, ştiţi toate lucrurile astea.

După noi, vor rămâne doar ceilalți (fragment)

 [...]

În dimineaţa următoare, Goran a venit însoţit de O’Casey, cel de la Societatea Galba, musculacul, nu proprietarul cofetăriei. Au trântit uşa de mur şi au acţionat rapid, ca un comando apaş. Planificaseră totul peste noapte, în amănunt, la Doi Smuciţi, cu o sticlă de tequila Michoacan între ei, schimbată de câteva ori. Nici nu le-a păsat de zbieretele lui Talkie. Le-au făcut o injecţie în pulpă şi i-au redus la tăcere.

Cheia pierdută (fragment)

 [...]

Spre miezul nopţii intră, complet restaurat, pe uşa din scânduri ghintuite de la Cioburi Multe, taverna înjghebată de Derzelas Ciapraz în pivniţa fostului sediu al Bibliotecii Elene, o clădire alegorică din Pasajul Flecarilor, luată cu japca de la un cipar căzut în dizgraţie. Semna aproape-n fiecare seară condica acolo. Uneori cumpăra sau vindea. Endorfine distilate de pripaşi în colibele din pădurile gestante ale Gujaratului, componente prototip pentru generaţia a patra de calculatoare, fabricate în ergasterii falimentare, aeroliţi pentru manevre noesice, organe planaria regenerative şi alte mărfuri imposibil de traficat în Forum, unde mişunau permanent iscoadele Miliţiilor Vicus. Doar uneori făcea asta, când i se golea punga. Sau când îl ajungea lehamitea. În rest, venea doar ca să-l asculte pe Ortolan.

Moartea cea de toate zilele (fragment)

 [...]

În miezul verii, de Circovi, fost-am scurtat de cap la Mehadia, de gâdele comitelui Tihomir, un ulic ghebos, hirsut şi cu un picior mai scurt, dar iscusit ca nimeni altul în mânuirea securii herule. Din păcate, fost-am lăsat în urma celor şase atamani ai mei cărora li s-a hărăzit aceeaşi soartă, iar Vlastimir, gâdele, pesemne că ostenise ori poate că tăişul securii se ştirbise în armătura biogenică a vertebrelor cervicale ale lui Zal Duces, aşa că n-a izbutit să-mi reteze grumazul din prima lovitură. Am aflat-o mai târziu, din însemnările lui Zaharia Şonţul, trimis de Boris să se încredinţeze că despre mine era vorba, şi nu despre vreun impostor. 

Palimpsestul de la Colina cu Apendice

 

Cu 26 de ani în urmă apărea controversata antologie "Motocentauri pe acoperișul lumii", în care figuram și eu cu 3 texte. De atunci, la fiecare 3-4 ani, am revenit asupra lumii construite în acel volum, finisând și adăugând, niciodată mulțumit pe deplin de rezultat. Procesul, migălos și chinuitor, trebuia însă să aibă și un final care, iată, a sosit. Rezultatul este "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", primul meu volum personal, apărut în cele din urmă, cu sprijinul consistent al lui Ionuț Bănuță. Vă invit să-l citiți, cu speranța că veți avea parte de aceeași satisfacție pe care o trăiesc eu acum.

https://www.librarie.net/.../palimpsestul-de-la-colina-cu...

https://vasiliana98.ro/.../60-palimpsestul-de-la-colina...

Jurnalul idiotului de mine (4)

Când am împlinit 12 ani, mama mi-a cusut buzunarele uniformei. Inclusiv pe cele de la haină, ca să nu se interpreteze. Așa se făcea educație sexuală pe vremuri. Oare de ce mi-am amintit tocmai astăzi povestea asta? Mai ales că nici nu-i adevărată, chiar marți fiind.

Jurnalul idiotului de mine (3)

Orice s-ar spune, la serviciu nu-i ca acasă. În primul rând aici întâi vii și apoi pleci, pe când acasă e invers. N-o fi mare lucru, dar ceva-ceva tot e. În al doilea rând, acasă nu te plătește nimeni, ceea ce mi se pare o mare nedreptate, dacă nu chiar o discriminare. 

Jurnalul idiotului de mine (2)

Azi am învățat lucruri noi, despre care n-aș putea spune mai nimic, pentru că nu le-am reținut, așadar și mâine vor fi tot noi, lucrurile, ceea ce nu e de ici, de colo, firește. Am vorbit și la telefon, destul de mult. Nu știu cu cine și de ce, dar sper că am fost de folos.

Jurnalul idiotului de mine (1)

Tot ce pot să spun azi e că mi se pare că nu-i așa, chiar dacă eu cred cu convingere exact invers.

Laurentin Cranț

intră în supermarket când îi veni rândul. Își puse ochelarii și scoase lista din buzunar. Ciorbă de burtă. Luă cutia de pe raft și citi cu atenție ingredientele. Află că toate legumele erau deshidratate. Burta de vită fusese regăsită după tratamentul termic, iar gălbenușul de ou provenea de la găini crescute în hale, la sol. Nu se preciza nici rasa găinilor, nici cu ce fuseseră hrănite. Se simți înșelat în așteptări. Nici măcar numele lor nu figura. Verifică data expirării. Patru ani nu i se părură suficienți. Consultă modul de preparare. Luă astfel la cunoștință că se interzicea introducerea ciorbei în cuptorul cu microunde în ambalajul metalic. Sugestia de prezentare i se păru adecvată. Continuă cu producătorul, cantitatea netă, recomandările pentru un comportament ecologic și declarația nutrițională. Dezamăgit de utilizarea în exclusivitate a limbii române, trecu la următoarea cutie.

Așteptarea

deveni treptat a doua sa natură. Fără vreun motiv anume. Tot așteptând, i se făcu cald. Se spălă pe față cu apă rece, deschise fereastra și privi o vreme blocurile. Apoi copacii. În cele din urmă mașinile. Oamenii mai puțin, doar în treacăt. Într-un târziu i se făcu foame. Cafetiera ouase mai devreme, dar nu mai avea pâine. Se gândi câteva minute, apoi băgă la cuptor trei cartofi. Odată copți, îi unse cu unt, presără sare și îi mâncă pe-ndelete. Moțăi o oră pe canapea. Visă că stătea pe un scaun pe holul boliclinicii, cu un bon de ordine cu trei cifre în mână. Îl trezi o sonerie din vecini. I se făcu sete. Berea se terminase. Coborî la magazinul de la parter și se întoarse cu două peturi la doi litri și o pâine. Turnă bere în halbă și o sorbi cu nesaț. Se făcuse întuneric. Nimeri întrerupătorul care trebuia la a treia încercare, ca întotdeauna. I se făcu frig. Îmbrăcă un tricou cu mânecă lungă. Tot așteptând, i se făcu somn. Se culcuși pe canapea și adormi cu televizorul deschis.

În birou

e cald. Nu prea cald totuși. Așa și-așa, cât să nu-ți fie rău. Călduț, cum s-ar zice. Lipăică Moșcovel stă proptit cu coatele în birou și trasează semicercuri cu scaunul rotativ. Stânga-dreapta, dreapta-stânga. Dac-ar fi după el, ar face numai stânga-dreapta, dar nu-i permit legile fizicii. De zis, nu zice nimic. Îl privește pe Corduș Semeață, care stă pe un scaun aflat la doi metri de birou, înspre ușă. Nici Corduș Semeață nu zice nimic. Ar face și el semicercuri, dar nici lui nu-i permit legile fizicii, pentru că scaunul lui nu e rotativ. Și-a așezat în schimb palmele transversal pe coapse, cu coatele în afară, de parcă ar vrea să se ridice. Tăcură așa câteva minute bune.

Mic dejun la țară

Undeva, într-un sat nu departe de Câmpulung. Dimineață de ianuarie, jumătatea anilor '90. Soarele stă să răsară dintre dealuri. Când ies din casă, gerul îmi lipește nările. O bucătărie cu intrare de afară, mică, dar primitoare. Aproape că ating tavanul cu creștetul capului. Soba cu plită răspândește o căldură molcomă, cu totul alta decât cea de calorifer. Bunica lui Vasile, scundă și puțin adusă de spate, trebăluiește fără grabă. Vene groase, albăstrui, îi traversează dosul palmelor. Moșul stă pe un scăunel rotund, cu trei picioare, lângă perete. Țepi rari și albi îi acoperă obrajii ridați.