miercuri, 24 ianuarie 2024

După ani și ani

 - Nu, nu i s-a făcut autopsie! N-au considerat-o o moarte suspectă! Era înregistrată cu o boală de inimă, iar cel care a văzut... care a constatat decesul, medic sau ce-o fi fost, a decis că aceea a fost cauza. Inima!

Tot timpul m-a privit în ochi. Chiar și în timp ce bea din pahar. Nu mi-amintesc cum am ajuns acolo, în cârciuma aia, aflată într-un cartier în care nu mai călcasem până atunci. O dugheană înjghebată între două case de la începutul secolului trecut, cu patru-cinci mese. Podeaua de scândură scârțâia la fiecare pas, iar godinul din colț degaja mai degrabă fum decât căldură.   

N-aș putea spune nici de ce m-am așezat la masa lui. Nu lipseau locurile libere la acea oră, la care oamenii de obicei muncesc. Avea ochii tulburi, tenul pământiu și părul în dezordine. A început să vorbească fără nici o introducere. De parcă m-ar fi așteptat. De parcă ne-am fi cunoscut.  

Primise un telefon la serviciu, de la o vecină. 

- Vino repede acasă, Damiane! A murit Marioara!

marți, 23 ianuarie 2024

Punctul de rouă

 - Adică ce vrei să zici, că sunt lipsit de empatie? Un monument de egoism? Că mă strecor mereu când e vorba de pus osul la treabă? Că nu mi-am dorit niciodată copii pentru că e prea mare bătaia de cap? Că Irina m-a părăsit pentru că îi vorbeam cu condescendență, o umileam, cu precădere în public?

I s-au înroșit urechile de indignare. Arată îngrozitor, cu ochii holbați, urechile în flăcări și puținul păr pe care-l mai are zburlit, de parcă i s-a cățărat o pisică furioasă în creștet. Cătălin și Florin tac. Îi cunosc prea bine accesele. Ce-i drept Irina îl părăsise pentru că-l prinsese călare pe-o pipiță de la Contracte. Nu că ea n-ar fi... Dar nu la locul de muncă. Un alt fel de umilire decât cel ales de mine, așadar. În rest... Oftez și dau din cap, ca și cum cuvintele lui mi-ar fi provocat o mare supărare. De obicei are efect.

- Păi dacă nimic din toate astea nu-i adevărat, de unde știi că tu ești cel pe care l-am luat ca model pentru George?

Cătălin tușește în pumn, încercând să-și ascundă rânjetul, iar Florin ridică sprâncenele și întoarce privirea spre fereastră. Din boxe izbucnește sunetul distorsionat cu care începe America.

- O dai la întors, asta e! îmi replică Alex, deloc convins de argumentul meu. O dai la întors! Cum de unde? Casa lui e leit casa mea, fotografie, nu alta. Apoi George are vârsta mea, meseria, până și tatuajul cu acvila bicefală. Și o corcitură de Labrador. E divorțat și colecționează halbe cu capac. Ce vrei mai mult de-atât?

miercuri, 17 ianuarie 2024

Vă dați seama?

 - M-a pus dracu’ să-mi ridic ochelarii pe frunte, nu știu ce-mi veni! Vă dați seama, nu dormisem de 24 de ore. Ochi injectați, cearcăne, alea-alea. „Aveți ceva împotrivă să suflați în fiolă?”, aud, de sub cozorocul caschetei. „N-am! Ce să am?” zic. Dar eu, în mintea mea, rulam tot felul de scenarii. Nu eram cu mințile la mine, vă dați seama. Nu dormisem de 24 de ore. Poate iese dracu’ ceva de la apa de gură, de la mentolul ăla, mai știi. Asta-mi mai lipsea! Ăluia, când a văzut ce muian aveam, începuseră să-i tremure mâinile. De bucurie, cred. Probabil că zicea în mintea lui: „Gata, am mai prins unu’!”. Își făcea norma, știi. Suflu, ăla se uită… Rămăsese cu ochii pe aparat, de parcă nu-nțelegea ce vedea. „Știți ceva?”, zice. „Nu, nu știu! Ce să știu?”, zic. „A ieșit zero!”. „Păi cum altfel să iasă, dom’le, dacă n-am băut nimic?”.

Rămăseserăm toți patru cu ochii la Bogdan, așteptând continuarea, dar el n-a mai zis decât „Asta a fost tot! Vă dați seama?”. Victor a ridicat halba și a sorbit îndelung din ea, cu capul pe spate. Eu mi-am mutat privirea la noua lui parteneră, care mușca dintr-un pateu. Stătea pe scaunul din fața mea, n-o puteam evita. Avea pieptul atât de generos, încât strângea deasupra lui toate firimiturile de foitaj care se desprindeau din pateu. N-am putut să nu observ asta. Probabil că observaseră și ceilalți. N-aș putea spune.

marți, 16 ianuarie 2024

Sensuri și priorități

Îl sâcâia o stare de neliniște, ca și cum ar fi așteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva, fără să deslușească ce anume. Se trezise cu ea de dimineață și fusese tentat să creadă că era urmarea unui vis și că va trece de la sine. Nu se întâmplase așa, firește. Starea persista și îl împiedica să treacă la acțiune, să facă ceva, orice. Nu-i stătea în fire să lenevească, dar parcă dintr-odată toate lucrurile pe care ar fi trebuit sau ar fi putut să le înfăptuiască își pierduseră importanța. O mai pățise, nu-i vorbă, mai ales în primele ore ale zilei, dar până atunci reușise de fiecare dată să depășească fără probleme impasul, gândindu-se că trebuia să meargă înainte, pentru că n-avea, chipurile, de ales. 

- Niciodată n-ai de ales! Nimeni n-are de ales! îi replicase George în vară, la un grătar. Trebuie să mergem înainte, asta ne e soarta! Fiecare cum e-n stare! Ai vreo îndoială?

Reflecta din când în când la răspunsul prietenului său, dar nu se putea hotărî dacă denota optimism sau resemnare. Poate câte puțin din fiecare. Atunci, pe loc, declarase ritos că nu-i deloc adevărat, că ai întodeauna de ales și că îți poți schimba soarta sau măcar poți încerca. 

- E ca și cum s-ar strădui Vasile să-și lase barbă! ripostase George, deschizând două beri dintr-un bax nou.

Izbucniseră amândoi în râs, pentru că ideea li se păruse într-adevăr caraghioasă. Femeile nici gând să râdă. N-aveau simțul umorului și nici nu-l cunoșteau pe Vasile.

duminică, 14 ianuarie 2024

Același sânge

Deschid portbagajul, oftez discret și îmi plimb sastisit privirea pe deasupra mulțimii de sacoșe. Pentru patru cimitire, mă-nțelegeți.

- Ce să iau? întreb.

- Două candele, două coronițe, două pachete pentru împărțit și punga aia roșie cu sfoară, foarfecă și ce-o mai fi în ea! răspunde Raluca.

N-apuc să m-aplec cu totul că aud din spate o voce fals umilă, exersată: “Dă și mie un pachet, conașule, să-ți trăiască copiii!”. Desfac prima dintre cele cinci pungi roșii, ignorând cererea care continuă să se repete, deși mi-e clar că femeia n-are de gând să renunțe cu una cu două. 

- Dacă n-ai fi așa de insistentă ai avea de câștigat! Nimănui nu-i place să fie hărțuit! zic într-un târziu, fără să mă întorc. Modul în care pronunța cuvintele, ca și cum le-ar fi tușit, îi dezvăluiseră deja etnia, nu trebuia neapărat s-o văd.

Facem circuitul cimitirelor de două ori pe an: de Paște și de Crăciun. Mai degrabă ca să-i cânt în strună Ralucăi, decât pentru că aș simți nevoia. Mă gândesc des la cei plecați, așa că nu văd de ce-ar trebui s-o dovedesc aprinzând lumânări la mormintele lor. Cui s-o dovedesc? Oricum, copiii mei n-o vor mai face, n-am nici o îndoială. De ani buni îmi tot spun că ar trebui să las scris că-mi doresc ca trupul să-mi fie ars, iar cenușa împrăștiată în grădină. În pădure? O s-o fac, într-o bună zi, cât de curând, cât de curând.

marți, 9 ianuarie 2024

Trei-trei, poartă-n casă!

Când vestea că nici unul dintre copii nu era al lui îi ajunse la creier, camera începu să se învârtă, în sensul acelor de ceasornic. “Filet normal, pe dreapta”, mai apucă să gândească, înainte de a se prăbuși pe singurul scaun de lângă masa din bucătărie. Meseria nu te părăsește în nici un moment, dacă i te-ai dedicat o viață. 

Sanda profită de descumpănirea lui și adăugă dintr-o suflare, fără să-i lase o clipă de răgaz, că fiecare avea alt tată. În acel moment îl bufni râsul. Nu se putuse stăpâni, deși ar fi vrut-o, ca să nu spulbere aparentul dramatism al situației. Până la urmă însă, dacă nu remarci ironia unui concurs de împrejurări, înseamnă că n-ai înțeles nimic din viață. 

- Asta-i tot ce-ai de spus? hârâi ea. Asta-i chiar tot?

Nu scosese-o vorbă, evident, dar reacția ținuse loc de cuvinte, probabil. Ea holbase ochii și se înroșise la față, ca atunci când… Ca atunci.

vineri, 5 ianuarie 2024

Nu mai e cazul!

 N-avea drujbă, așa că se chinuise cu fierăstrăul sabie pe care i-l cumpărasem de la reduceri, cu doi ani în urmă, când împlinise șaptezeci. Crengile nu erau prea groase, cele mai multe ca pe mână. Două dintre ele însă, a cireșului și a prunului, ceva mai zdravene, îl sleiseră de puteri. Când am intrat în curte reușise să le dea gata și-și trăgea sufletul pe treptele din spatele terasei, unde odată fumasem prima țigară împreună. Mi s-au umezit ochii când i-am văzut spatele gârbovit și ceafa ridată, arsă de soare. De când m-am mutat singur în garsoniera de pe Unirii mi se întâmplă des să mi se umezească ochii. Uneori din senin. Se pare că așa pățești după ce treci de-o vârstă. 

joi, 3 august 2023

Vinovat

Printre mucuri și muci, printre coji și capace, printre peturi și doze, printre ace și table, gradele celsius se strecoară sleite, ca să moară-obosite pe asfaltul cârpit, zgrunțuros, dar râvnit, al orașului meu, caraghios imprimeu de care nu scap, căci nu voi.

marți, 16 mai 2023

Istorioara despre tăiat unghiile

Azi, marț fiind, după neistovitul calendar al zăbavnicului Serafim de Sarov firește, Putzin și-a tăiat pentru cea din urmă oară unghiile. Stătea el așa, în picioare - țeapăn ca o ulucă din Osetia, cum altfel - își strângea reverul cu mâna stângă, vezi-bine, îl mototolea cu degetele lui groase și grele, ca orice ideolog năstrușnic, și arunca priviri rele prin cea mai mică ambrazură a Kremșnitului. Mică-mică, ambrazura, atât de mică, încât nu încăpea prin dânsa decât o privire o dată și-atât. N-ajungeau deloc departe, privirile, n-aveau neam zvâc, intrau repede în vrie, una câte una, sfârleze cu fofeze, nu alta, și se pleoscăiau mintenaș de pavaj. De caldarâm, de caldarâm, mă corectează repede Erdogan, și el tot pentru ultima oară. Aferim, sultane, no problem, nu mă îmbufnez eu din atâta lucru, dă-l în mă-sa, caldarâm să fie, ca la Țarigrad. 

vineri, 27 ianuarie 2023

Un cap în gură

nu se dovedi suficient. Adăugă un șut în coaie și un upercut. Bărbatul se prăbuși pe spate icnind. Furia se stingea de-acum, ca un bec când scade tensiunea. Îi mai trase două șpițuri în coaste, apoi repetă cu voce tare mantra care-o obseda de câteva luni: "Morții mă-tii!". Chiar așa! Îi făcea bine s-o spună. Karma e o șaorma cu de toate.

- Morții mă-tii! o îngână Tatăl lui Lăscărică, strângându-și genunchii la gură. Morții mă-tii de pizdă proastă! Îți sparg fața aia de curvă! continuă el, cu un ton mai sus. De ridicat, nici vorbă să se ridice. Dacă ar mai fost cineva de față, ar fi făcut-o. Știa prea bine cum merg lucrurile. De vreme însă ce nu asistase nimeni, putea pretinde orice.