Jurnalul idiotului de mine (6)

Oare cum ai trăi dacă ai ști că nu vei muri niciodată?

Rețeta

era cu vin alb. Bileață cotrobăi prin dulapul din bucătărie, dar nu găsi decât o sticlă de vodcă pe jumătate goală. Punga de mălai se spărsese și pulberea galbenă se întinsese pe tot raftul. Alese de pe Internet o altă rețetă, fără vin alb. Era exact ca rețeta cu vin alb, dar fără vin alb. Tăie, răzui, curăță, perpeli, fierse, adăugă boabe de piper și băgă la cuptor. O jumătate de oră. Se așeză în fotoliu și deschise televizorul. Pe spătarul canapelei se plimba Ariciul Nelu și nu se făcea să-l deranjeze. Îl cumpărase când se scoseseră la vânzare animalele de la grădina zoologică. Doar pe el și-l permisese Bileață, cu tot discountul pentru angajați. Girafa Sile, pe care o dorea, se dovedise prea scumpă. În plus, n-ar fi încăput în apartament. În lift nici atâta.

Hotărât

să rezolve problema, Laurentin Cranț ciocăni în ușa de sticlă a Institutului de Studii în Desfășurare. Nu se bărbierise, dar n-avea nici o importanță. Își pusese masca aia șmecheră, de fițe, primită cadou. Ciocăni încă o dată, ceva mai tare. Se gândi că dacă ar fi existat vreo sonerie, ar fi sunat, n-ar fi trebuit să ciocăne. Ciocăni pentru a treia oară, mai energic. Se gândi că dacă ușa n-ar fi fost încuiată, n-ar fi trebuit nici să sune, nici să ciocăne. În spatele geamului apăru mai întâi capul paznicului, dintr-o parte, apoi și corpul. Îi făcu semn cu mâna să plece. De două ori. Dacă văzu că Laurentin Cranț n-avea de gând să facă una ca asta, îi spuse pe mutește că n-are voie nimeni să intre. "De ce?", întrebă Laurentin Cranț prin semne. Paznicul se bătu peste umărul stâng cu două degete de la mâna dreaptă, mai precis cu arătătorul și cu mijlociul.  

Domnul Șuie

visă că murise. Îl îmbrăcaseră cu costumul ăla bun, de la nuntă, și-l așezaseră, cu sicriu cu tot, firește, pe masa din sufragerie. Ehehei, cât se mâncase și se băuse la masa aia... Cantități, nu glumă. Într-un fel, era o masă ca toate mesele, cu picioare și tăblie, dar în alt fel, nu era. Firește, sacoul nu-l mai cuprindea, dar nevastă-sa îl despicase cu foarfeca la spate, de la poale până la guler, și acum arăta de nu se poate. Îl bărbieriseră, îl tunseseră, îi tăiaseră unghiile. Îl spălaseră. Nu mai avusese parte de un asemenea tratament din copilărie. Se simțea bine, Domnul Șuie. Parcă nu-i așa rea moartea, dacă ești viu și te dumirești cum stă treaba. 

Groapa din trotuar

în care plonjă fără voie Limbache Clănțan-Pitești se dovedi neașteptat de adâncă. Stratele geologice se perindară cu asemenea repeziciune, încât nu reuși să le identifice. Când se trezi, avea în fața ochilor cochilia unui gasteropod, inserată într-o argilă negricioasă, din oligocen, firește. Habar n-avea cum de știa toate astea, pentru că studiile sale se încheiaseră la 16 ani, cu un curs de insolență exhaustivă, sponzorizat de consiliul local. Adică da. Încercă să se ridice într-o rână, dar cotul se strecură printre peturile și ambalajele de carton pe care aterizase. După nesfârșite minute de zbateri, adormi. 

Pulime flit

Zgăboarță flit pe cîrțu bre,
Oricum ciolac muiește mândru
Tataie șlemuiește fără usere
Și suge fleac de măcăleandru.

Pulimea-n șbilț der klausen nain
Lingurăind cu zarvă plicticoasă
E-n croaznă pentru smârcul fain
Căci vrei puroi, ai bășinoasă.

Prânzul

a fost cu bucluc, trebuie spus de la bun început. Bulime Uimeală s-a fript atât de tare cu ciorba, încât limba i s-a chircit ca un limax pe care ai presărat sare și i-a căzut în castron. La "Patru buze" se mănâncă bine, se știe, dar clienții aveau altă părere în acea zi, așa că nu era nici țipenie în preajmă. Bulime Uimeală duse mâna stângă la gură și o luă la fugă, răsturnând mesele goale. Martorii spun că ar fi dus amândouă mâinile la gură, dar nu-i deloc adevărat. Nici nu putea s-o facă, de altfel, pentru că în mâna dreaptă strângea lingura. O strângea cu putere, de parcă ar fi bănuit că vrea cineva să i-o ia. Nu voia nimeni așa ceva, desigur. De această dată.

Costârț

stătea în balansoar, pe terasă, și se legăna. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Așa cum se leagănă orice om în balansoar. Pe la 4 se opri și-și aprinse pipa. Apoi o luă de la capăt. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. La fiecare tură pufăia din pipă. Adică: înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf și tot așa. În rest, parcă s-ar fi gândit la ceva, dar parcă nu. Șovăia. De undeva din spate se ivi pisica Florentina. Tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obsen, rezultat în urma unui accident din tinerețe, legat de o ușă metalică. Se strecură printre picioarele scaunelor și se postă în fața balansoarului. Lui Costârț îi plăcea pisica Florentina, pentru că-i mai alina singurătatea. Ar fi vrut chiar să stea de vorbă cu ea, dar ce să-i spui unei pisici fără să pari deplasat? 

Duamna Cicilica de la chioșc

își iubește soțul cu disperare. Asta când nu-l urăște cu o pasiune disciplinată. Iar când nici nu-l iubește, nici nu-l urăște, de obicei seara, când i se risipesc ambițiile, se teme de el. Toate sentimentele astea i se amestecă otova în suflet, de nu mai știe nici ea ce să creadă. Tocmai se gândea la lucrul ăsta, că nu mai știe ce să creadă, când sosi acasă, soțul. O înșfăcă nitam-nisam de păr și o izbi cu fruntea de masă de trei ori. Se afla în bucătărie, Duamna Cicilica, firește, unde-și făcea veacul. Copiii erau la bunici, în vacanță. Bunicii muriseră de mult, dar Duamna Cicilica uita mereu și tot îi trimitea vara la țară. După o scurtă pauză de refacere, bărbatul încercă să o dea cu capul de frigider, dar capul se desprinse din umeri și se rostogoli sub dulap. Soțul rămase o clipă cu gura căscată, apoi făcu un semn din mână a lehamite și plecă înapoi, la "Doi netoți". 

Ambâț ghiorlan

În câțul ce ciolac îngâtiza
Pe mur de ciucă și cu cioc turcan,
Nicolicea pe clampă și chiar marșrutiza
Pe bode-arar cu fenechiu orban.

Hait rareșpan, hait bogdâlsan,
Grindean de sfârc, vîlcean rasol,
Din fleandură blegiți un muc neisan
Prin răgălii pârțind nasol.

Aceleași secături

îi ieșeau în drum de-o viață, zi de zi. Nu scăpa, orice-ar fi făcut. Cu nici un chip. Sub nici o formă. Se încrucișa cu ele pe stradă, le vedea la televizor, le întâlnea în magazine și restaurante, le auzea la radio, se împiedica de ele în instituții, le asculta la telefon. Chiar avea de-a face cu ele direct, Lătruș Boașă, prin natura meseriei. Cum-necum, în cele din urmă se obișnui cu omniprezența lor, dar nu renunță la speranța că lumea ar putea fi mai bună. Așa credea el, că lumea ar putea fi mai bună. Nu le dorea moartea, secăturilor, chiar dacă știa că de schimbat n-ai cum să le schimbi. Doamne ferește! Ar fi vrut doar să dispară toate, la un semn, la un pocnet de degete, la un clipit. Sau să se ducă să trăiască undeva, departe, în țara secăturilor. 

Cu gândurile aiurea

și cu privirea măturând pavajul, Nea Panagache se lovi cu fruntea de stâlpul de iluminat și se prăbuși pe spate, fără cunoștință. Șapca îi sări cât colo, până în dreptul porții Uzinei de Scoabe Nedespicate, acum sudată. Porumbeii se risipiră, speriați. Îngrijorat de telefonul primit de la "ăia de la gaze", Pilică Spânț nu văzu trupul întins pe asfalt, nici măcar când îl călcă pe mână. Sidonel Zgronț în schimb îl remarcă de pe celălalt trotuar. Traversă în fugă, privind în toate părțile, îl întoarse cu fața în jos, îi luă portofelul și ceasul și se făcu nevăzut în parcul din spatele Institutului de Cercetări Insidioase. Pe Fleicuț nu-l interesa decât ultima postare a vlogerr-ului orb Nădici Brubac, iar pentru Corduș Semețeală nu existau pe lume decât mesajele puștoaicelor cunoscute cu o seară înainte, așa că amândoi trecură pe lângă trupul nemișcat fără să-l bage în seamă. 

Jurnalul idiotului de mine (5)

Nu te ține de bara aia din dreapta, că e pe peron, iar tu ești în vagon.

Pe vremea când

trebuia să răspundă la telefon ca să afle cine-l suna, Pustulică Smârc era atât de sărac, încât îi aduceau păsările de mâncare: ciorile nuci, vrăbiile semințe de floarea soarelui, iar pescărușii hamsii proaspete furate de pe tarabe. Le lăsau pe pervaz și ciocăneau în geam cu ciocurile. Pustulică Smârc deschidea fereastra și le mulțumea de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze. Ca bunică-sa, care se spune că ceruse iertare trotuarului, înainte de a se zdrobi de el, pe 21 decembrie 1989. Se aplecase pe fereastră, stârnită de vânzoleala din stradă. Rămas singur, Pustulică Smârc se lăsase de școală și se angajase la o cooperativă. Punea cozi la cazmale într-o magazie înghesuită între două mari întreprinderi socialiste, firește fruntașe. Și după treizeci de ani făcea același lucru. Devenise un profesionist. Întreprinderile dispăruseră complet, dar magazia se încăpățâna să reziste, ascunsă după grămezi de gunoi.      

Fără vreun motiv

anume, lui Slinel Bouatu îi e teamă de Maiorul Gică Crăpan. Și lui Sileață Curecheală îi e, dar măcar el știe de ce. Nu că ar conta în vreun fel. Lui Pilică Spânț nu-i e deloc, dar chiar deloc, teamă, în schimb îi e milă de Slinel Bouatu. Se observă cu ochiul liber. Motiv pentru care Pierduș Liorpăescu nu poate să-l sufere pe Pilică Spânț. L-ar bate peste gură în fiecare zi, cu dosul palmei. Jap-jap. Cum i-ar bate și pe Haleaș Miondeseanu, pe Răgălean și pe Cultime. Pe Lipăică Moșcovel l-ar altoi mai rău, cu lopata. Așa-i el, nu-i suferă pe cei pe care-i cunoaște. Pe necunoscuți însă, îi simpatizează în bloc. Doar Salveta Dudău face excepție de la regulă, pentru că-i trezește oarecum interesul. Și pe bună dreptate, ar fi fost de părere Domnul Șuie, dacă ar fi știut acest lucru. Dar nu știe. Se dumirise în schimb într-o seară că-l disprețuiește profund pe Măcănoaie. Sentimentul e reciproc, adică și Măcănoaie îl disprețuiește pe Domnul Șuie, de multă vreme, deși nu lasă să se vadă asta. Face el ce face și reușește să-și disimuleze disprețul. Răstopescu se străduiește să-l imite, dar dă greș mai mereu. Exact ca Firimițoiu, Dumnezeu să-l ierte.

Să salvăm planeta!

se trezi vorbind Scorioban Jerpelaciu. Așa, dintr-o dată, fără s-o fi gândit-o înainte. Câinele Spoială tresări în somn, stolul de vrăbii se risipi zburătăcind, pisica Mia rămase cu piciorul în aer, scaunul scârțâi din spătar, cerul se mohorî, iar vecinul Mituluță, care tăia via, căzu grămadă de pe scară și își fisură noada. Era primăvară, iar primăvara nu-i om să nu vrea să salveze planeta. Pământul. Cel care te-nghite în cele din urmă. Țărâna. Glodul. Puțin deasupra ta, mult de jur împrejur și destul dedesubt. Cum să nu vrei s-o salvezi, planeta, când într-un sfârșit te faci una cu ea?