Ursul Aurică

nu și-a mai tăiat unghiile din copilărie. Nu s-a mai spălat pe cap din adolescență. La subsoare nu mai zic. La coaie nici atât. Între degetele de la picioare are douăzeci și patru de specii de ciuperci. Avusese douăzeci și șase, dar două le mâncase când nu putuse coborî în sat. Când coboară în sat, Ursul Aurică se așează pe laița lui Tanti Glafira, sparge semințe de floare soarelui între dinți și scuipă cojile pe podeaua de lemn a prispei. Un nesimțit, Ursul Aurică.

Formel Țușcă

își puse laptopul într-o sacoșă de plastic, îndesă în geanta pentru laptop două dosare aflate în lucru, jumătatea de sandviș rămasă de la prânz, țigările, telefonul și becurile primite de la electricianul de întreținere, și se ridică de pe scaun.
- La revedere și da-v-aș clanță! zise Formel Țușcă, zâmbind.
- Clanță! răspunseră colegii de redacție, aproape în cor.
Când ajunse la ușă o deschise cu piciorul, ieși și începu să urce scările. La etajul trei își aduse aminte că uitase pe birou mouse-ul. Va trebui să ceară altul. Dădu din umeri și continuă să urce. La doi se întâlni cu șeful.
- 'trăiți, da-v-aș clanță! îl salută el. Șeful venea întotdeauna la sfârșitul programului și-i băga într-o ședință de două-trei ore pe cei pe care-i mai prindea la serviciu.
- Clanță! răspunse șeful, fără să-l privească.

Tanti Cornelia

este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum. 

Câinele Spoială

hoinărește prin cartier cu covrigi în coadă. Ca întotdeauna în preajma alegerilor. Se știe. Doar Costârț n-o știe. Probabil că nici Brebuț n-a aflat-o cât a trăit. Să mai fie încă vreo doi-trei, în cartier, care să n-o știe. Nu mai mulți. Bărbați, cu toții. Nici o femeie. Câinele Spoială hoinărește pe trotuare, pe alei, pe cărări, chiar și prin pasaje. Cândva traversa și visele oamenilor, dar acum a renunțat. Până seara, covrigii se fac nevăzuți, dar dimineața se trezește cu alții noi. Nu-i alegerea lui, așa cum nu-i nici a lui Guiță să zboare. Și totuși planează printre blocuri, Guiță. Zepelinul cu șorici. Copiii trag în el cu praștiile, îl nimeresc din când în când, dar de doborât nu-l doboară.  

Palmele

încasate de Bionuț de la Lipa Țușcă îl lăsară cu gura căscată. Nu i se mai întâmplase. Când făcea cu ochiul, cădeau femeile pe spate pe o rază de zece metri. Cârcotașii susțin că doar pe cinci, dar nu-i deloc adevărat. Nici cifra de douăzeci, vehiculată de simpatizanți, nu-i câtuși de puțin adevărată. Zece metri e distanța corectă, stabilită de măsuratnicii de la Institutul Encomiastic Român în urma unui număr rezonabil de măsurători. Doar ei reușiseră să pună capăt disputei. Nu se îndoia nimeni de profesionalismul lor. Tot ei stabiliseră, de pildă, și "coșul zilnic minim pentru un trai decent, având în vedere schimbările climatice și impactul geopolitic asupra sticletelui european". Puținii care întrebaseră de ce în coș nu încăpeau decât două mere și un covrig cu susan fuseseră linșați de membrii Asociației Celor Care Trec Strada Fără Voie, aflați întâmplător prin preajmă. Țara avea nevoie de liniște, vezi bine.   

Pânza-n dringă

Țâmpea bomfraierul o langa pânză,
Din fâțăndreală și zbiereală-n doț,
Căci ea-i șorșoacă și cu snagă-n rânză,
Ciumpind cu sârg și grămpănind grezoț.

Din bot în bot, cu bot și făr de bot,
Răbuzăind pe sub lavric în tină,
Ghelea o flandră de la cap la prot,
Și mozgârdea chișav de secretină.

Cei 13 ai lui Barletta

sunt nedespărțiți. La joacă, la cumpărături, la treburile casei. La toate, ce s-o mai lungim. Fuseseră mai întâi patru, apoi cinci, apoi șapte, apoi zece, apoi doisprezece, și, în cele din urmă, treisprezece. Așa voise Dumnezeu. Așa-i născuse nevasta lui Barletta, o femeie scundă și slabă, căreia, din spate, nu-i dai mai multe de șaisprezece ani. Nici reziliența nu i-o bănui, din spate. În schimb Barletta e un uriaș de un metru nouăzeci și o sută patruzeci de kilograme, în viu, de loc de undeva din Teleorman. Două filme văzuse tac-su în scurta lui viață de mecanic de locomotivă, amândouă cu Bud Spencer, și-și botezase copiii după ele: pe unul Piedone și pe celălalt Barletta. Piedone plecase în Italia prin 2007 și nu mai auzise nimeni de el. Barletta se mutase în București la douăzeci de ani, o cunoscuse pe Thelma și Louise, botezată și ea după un criteriu asemănător, și împreună dăruiseră lumii treisprezece copii în opt ani.       

Polițistul Ambrozel Bulache

se scobea în nas la intersecția dintre Strada Izbăvirii și Calea Succesului. Se așezase pe o bancă în fața blocului fără ferestre construit de primărie pentru migranți și privea statuia de peste drum, care nu-i spunea nimic. Ea vorbea, sărmana, din toate faldurile ei de bronz, dar Polițistul Ambrozel Bulache nu auzea nimic. "Un căcat", concluzionă el și se ridică anevoie. Miușcă Tâmplarul îl evită în ultima clipă, cu o fentă din gleznă, dar se dezechilibră și didușul pentru colecția de măști a lui Nea Pițu se făcu țăndări. Grobete mătură țăndările, le vărsă într-un sac de gunoi pe care scria "The best fader in turkey" și dispăru pe ușa Direcției de Generare a Suprafețelor prin Înfășurare. Polițistul Ambrozel Bulache își întinse oasele și-și încheie șlițul.   

Urâții

n-au voie să râdă în public. Cine le suportă rânjetul? Să plângă, nici atâta, Doamne ferește. N-au voie nici să cânte, nici să gesticuleze, nici să vorbească, până la urmă. Cum să-i asculți? Ține de igiena socială. Ce mai încolo și-ncoace, nici pe stradă n-au ce căuta. Să stea acolo, acasă, între ei. Iar cum asta nu se întâmpla, Hoituț Stârvașcu îi rupea în bătaie ori de câte ori avea prilejul. Ca să nu scape vreo ocazie, strângea întotdeauna în pumn un box ascuns în buzunar. Îl șterpelise de pe-o tarabă la o conferință susținută de Noul Apostol al Neamului. Neață fusese primul căruia îi stâlcise mutra. Într-o joi. Numai la față dădea, Hoituț Stârvașcu. Zbang-zbang. Din două lovituri îi spărsese dinții și-i umflase ochii. Na! Să-i mai sfideze pe oamenii normali cu prezența lui scârboasă. Urmaseră Viță, patronul cîrciumii "La varice", și Trinel Hopulete, zis Cap de Bombă. Apoi venise pandemia.

Cinci ciori

se zgâiau la el de pe cablul pozat pe stâlpii din stradă. Scorioban Jerpelaciu luă o piatră de jos și o azvârli spre ele. Patru zburară, una rămase. "Aha!", apucă el să zică, înainte de a auzi un zgomot de tablă lovită. Pe trotuare erau parcate multe mașini. Se refugie vioi pe terasa din spatele casei. De pe gardul din plasă bordurată îl priveau lung douăzeci și una de vrăbii. Le mai numără încă o dată. Tot atâtea fuseseră și luni. Scorioban Jerpelaciu știa că nu există coincidențe în astfel de situații, când statul paralel e permanent pe urmele tale.