Timofte

se zgâi la pagina goală până i se aburiră ochelarii. Apoi tastă dintr-o dată, cursiv, "Timofte ar fi vrut". Și se opri. Ezită o clipă, cu degetele în aer. Le fâlfîi, le trosni și le așeză pe marginea biroului. Pe toate nouă. Unul îl pierduse în ușa Mercedesului, în tinerețe, când îl părăsise soția. Se ridică și se duse pe terasă. Își puse o țuică, mângâie pisica, aprinse o țigară, bău țuica, trase din țigară și privi gutuiul din grădină. Când ajunse la filtru, îl strivi în scrumieră, trase aer în piept, se ridică și se întoarse în camera destinată activităților intelectuale. Citi ceea ce scrisese, adică "Timofte ar fi vrut". Moțăi ce moțăi, apoi adăugă "să". Așadar, "Timofte ar fi vrut să". Ar fi vrut să, da, cum altfel? Urma, în mod firesc, un verb. Ce-ar fi vrut Timofte "să"?

Baba-oarba pe acoperișul lumii (fragment)

[...]

Doar o doză m-a costat informaţia, o fiolă de-o jumate de brumă-jap. Aşa-i spun motocentaurii, brumă-jap. Brumă, pentru că, de cum şi-o trag în venă, rezervorul, amortizoarele, apărătorile şi tot ce mai e cromat în structura lor se-acoperă de-un strat subţire de promoroacă, iar jap, pentru că, dacă ai proasta inspiraţie să pui mâna pe elementele alea, îţi rămâne pielea lipită de ele, ca de-o clanţă de oţel în toiul iernii. Bruma-jap are culoarea garumului de Francidunum şi te duce direct la Zalmoxis. Instantaneu, fără viză, fără licenţă, fără taxă de transport. Brumă-jap vinde doar Ostrea, ultimul cu numele ăsta dintr-un lung şir, care avea să se termine odată cu moartea lui.

Până la un punct (fragment)

[...]

Ies în Via Galba, uitând frica înăuntru... în spatele porţilor... printre maşinile lăsate pe jenţi... Vadim se îndepărtează alene, cu umerii căzuţi, cu fruntea plecată, cu poalele trenciului fâlfâind. Spre vest se îndepărtează.

„The West is the best, the West is the best

get here and we’ll do the rest.”

(melos britann din Secolul Rătăcit)

Viață pe daiboj (fragment)

 [...]

Ritmuri torturante, lugrube, subliminal suicidale, interludii iritante şi veninoase, refrene opresive, teme lente şi apăsătoare, cam asta oferea officium triste, gen importat ilicit de peste Atlanticus, din Lemuria de Nord, cu nume cu tot. Făcuse furori din prima clipă printre puştii ursuzi şi colerici din mai toate suburbiile Paraisului, de la Gârliţa Veneticului şi Slon până-n Mădulari şi Aristodama. Pe vremea aia, Valdemar asculta zi şi noapte, cu amicii lui din Măiastra, polifonice inanimate, cu iz de ergasterie şi sunete de mecanisme bine unse, dar Sirona era moartă după noua modă, aşa că vrând-nevrând ajunsese la primul concert Putrefactio, în Mandragora, taverna adăpostită într-o pivniţă din Pasajul Ecbatana, nu departe de Scuarul Metecilor. Fergus îl lămurise că hiena cu două capete sculptată pe fiecare dintre canaturile uşii de la intrare, de la care nu-şi mai lua privirea, era stema songhayezilor. Îi povestise apoi că edificiul fusese ridicat în timpul domniei lui Uli, al treilea mansa clonat din dinastia Keita, şi servise drept sediu al guvernatorului mai bine de două secole, până când Sitalces-Genostes spulberase imperiul ca pe nimic şi instalase la Timbuktu un satrap tracind.

Și Pinocchio era viu (fragment)

[...] 

Azi e marţi. Mâine, poimâine, vineri şi gata şi săptămâna asta. Pusă-n cui. Moartă şi-ngropată. Aruncată-n într-un colţ, ca izmenele primăvara. Dar până atunci, Sugrumătorule? Până sâmbătă? Dimineţi râncede, păstoase, ore fără sfârşit petrecute stând cocârjat asupra uneia dintre centele de console ale Băncii Genostes, mâzgălind formulare şi mânărind rapoarte alături de o şleahtă de ciochişti numai buni de plesnit peste gură... Cu scândura, nu cu palma, ca să nu zic altfel... Cât e ziua de lungă îi spurcă pe romayani şleahta asta. Cum-necum, de la orice aiureală pleacă pălăvrăgeala, fie că e preţul lipiei, ultimul episod din Viaţa în direct sau cine cu cine şi-a mai tras-o, tot la asta ajung. „Romayanii?” zice unul, albind ochii de parcă acu-acu o mierleşte. „La ce să te-aştepţi de la asemenea putregaiuri? Toate zoaiele Europei zvârlite peste Albie în capul stârpiturilor ălora cu nasul coroiat care de-abia căzuseră de pe cracă.” Atâta le trebuie, nimic mai mult, o porneală de-asta inflamată, că nu se mai opresc cu ceasurile. Taca-taca, taca-taca, taca-taca fiecare, pe rând, de parcă au stipulată în fişa postului obligaţia de-a lua cuvântul, fie pe rând, fie de-a valma. Vine-apoi rândul războiului, pus pe tapet ca o boală ruşinoasă răspândită din Lemuria. De parcă ăia se bat singuri, nenică. De parcă ei au început tărăşenia. De parcă nu cretinii din Colegiul Berevoilor Kogaionului Tibet au pornit Caftul Sfânt, acum vreo două cente de ani. De parcă nu gherţoiul de Sitalces le-a sărit iar la gât în ’36, Anul Miezului Uitat(1), scuipând pe armistiţiul de cinşpe ani. Nicicând n-a fost Imperiul Tracind mai întins ca acum, sub Genostizi. Nicicând n-am călărit mai multe neamuri. Iar amărâţii ăia de romayani, vai de capul lor! Pierd ţinut după ţinut şi toţi neisprăviţii-i muşcă de cur. Ce să mai zici, dacă au reuşit ei, ţărănoii de diaguita, vreo cinci mii de suflete cu găini cu tot, risipite prin văile Anzilor, să spulberere Brigada Xao Chicanuca în Cheile Capiapo ca pe-un cârd de gâşte bete. Atâţia motocentauri au căsăpit ţărănoii atunci, de-ajunsese un muşchi din nanotuburi, grosier desprins de pe os, cu tendoane cu tot, mai ieftin decât o doză de steroizi panslavini. Mă rog, ştiţi toate lucrurile astea.

După noi, vor rămâne doar ceilalți (fragment)

 [...]

În dimineaţa următoare, Goran a venit însoţit de O’Casey, cel de la Societatea Galba, musculacul, nu proprietarul cofetăriei. Au trântit uşa de mur şi au acţionat rapid, ca un comando apaş. Planificaseră totul peste noapte, în amănunt, la Doi Smuciţi, cu o sticlă de tequila Michoacan între ei, schimbată de câteva ori. Nici nu le-a păsat de zbieretele lui Talkie. Le-au făcut o injecţie în pulpă şi i-au redus la tăcere.

Cheia pierdută (fragment)

 [...]

Spre miezul nopţii intră, complet restaurat, pe uşa din scânduri ghintuite de la Cioburi Multe, taverna înjghebată de Derzelas Ciapraz în pivniţa fostului sediu al Bibliotecii Elene, o clădire alegorică din Pasajul Flecarilor, luată cu japca de la un cipar căzut în dizgraţie. Semna aproape-n fiecare seară condica acolo. Uneori cumpăra sau vindea. Endorfine distilate de pripaşi în colibele din pădurile gestante ale Gujaratului, componente prototip pentru generaţia a patra de calculatoare, fabricate în ergasterii falimentare, aeroliţi pentru manevre noesice, organe planaria regenerative şi alte mărfuri imposibil de traficat în Forum, unde mişunau permanent iscoadele Miliţiilor Vicus. Doar uneori făcea asta, când i se golea punga. Sau când îl ajungea lehamitea. În rest, venea doar ca să-l asculte pe Ortolan.

Moartea cea de toate zilele (fragment)

 [...]

În miezul verii, de Circovi, fost-am scurtat de cap la Mehadia, de gâdele comitelui Tihomir, un ulic ghebos, hirsut şi cu un picior mai scurt, dar iscusit ca nimeni altul în mânuirea securii herule. Din păcate, fost-am lăsat în urma celor şase atamani ai mei cărora li s-a hărăzit aceeaşi soartă, iar Vlastimir, gâdele, pesemne că ostenise ori poate că tăişul securii se ştirbise în armătura biogenică a vertebrelor cervicale ale lui Zal Duces, aşa că n-a izbutit să-mi reteze grumazul din prima lovitură. Am aflat-o mai târziu, din însemnările lui Zaharia Şonţul, trimis de Boris să se încredinţeze că despre mine era vorba, şi nu despre vreun impostor.