Pielușcă și Scrobici

sunt prieteni de-o viață. Prieteni la cataramă, nu așa. Nedespărțiți. Și vecini pe deasupra. Apropiați. Locuiesc într-un duplex moștenit de la Dumnezeu știe cine. Sunt și cumnați. S-au însurat cu două surori din Calafat, care nu se suportă una pe alta, pentru că seamănă atât de mult, încât fiecare o acuză pe cealaltă că ar fi copia ei. Mai sunt și copreședinți ai Asociației Jocurilor fără Câștigător. N-au reușit încă să găsească un astfel de joc, dar asta nu i-a descurajat. Pe deasupra, sunt colecționari, microbiști, intelectuali, credincioși și mitomani. Din fiecare câte puțin, așadar specialiști. Aici se termină lucrurile pe care le au în comun.

Hai să învățăm împreună!

îi spuse Tatăl lui Lăscărică fiului și-i făcu semn să se așeze pe scaunul de lângă el. Prudent, Lăscărică îl alese pe cel aflat de cealaltă parte a mesei, lângă ușă dinspre camera de zi.
- Ai tot auzit în ultima vreme discuții despre rasism, discriminare și alte de-astea! începu sfătos Tatăl lui Lăscărică.
- Misoginism?
- Și misoginism, da, dar asta-i un pic altceva!
- Da, tată, am auzit.
- Uite, să zicem că sunt cinci femei lângă perete. Printre ele mă-ta mare.
- Care-s celelalte patru?
- N-are, mă, importanță. Dar uite, ca să-ți fac pe plac, să zicem că celelalte patru sunt Frusinel, Lipa Țușcă, Domnișoara Ana-Sâna și... și...
- Și mama.
- Și maică-ta, da. Vin eu și te întreb care-i mă-ta mare!
- Păi nu știi?
- Ba știu, n-aș mai ști, dar nu despre asta-i vorba. Să zicem că vine un curier care are un pachet de livrat și te-ntreabă care-i mă-ta mare.

Sănătatea

nu fusese niciodată o preocupare pentru Ciclonel. Numai că-l mâncase-n cur într-o zi și-i mărturisise lui Mituluș că-l cam supăra un genunchi. Uneori și ceva mai sus.
- Du-te mă și fă-ți analizele, că ai văzut ce-a pățit Poașcă, îi spuse Mituluș.
Poașcă murise. Joi era sănătos, doar băuseră împreună o damigeană de țuică, vineri îi cărase câțiva pumni în cap nevesti-sii, deci era bine, normal, iar sâmbătă gata, dăduse colțul. Cică făcuse combustie celebră, la cap. Cel puțin așa le spusese femeia.
- Ce-a pățit? întrebă Ciclonel.
- Păi a murit! Ce, ești tâmpit, ai uitat? Doar fuseși la parastas.
- Așa, și? Dacă-și făcea analizele nu mai murea?
- Ba da, dar afla mai de mult că-i bolnav.
- Și dacă afla nu mai murea?
- Ba murea, dar mai târziu.
- Mai pe seară?
- După câțiva ani.
- De unde știi?
- Presupun.
- Presupui și când o să mori tu?
- Nu! Cât mai târziu, oricum.
- Ai putea să mori și-acum.
- Aș putea, dar nu vreau.
- E suficient să nu vrei, zici?
- Poate că da.
- Nici Poașcă n-a vrut. Mi-a spus mie.
- Și mie.
- Păi vezi?
- Ce să văd?
- N-a vrut să moară, dar tot a murit.
- Toți murim.
- Toți, mai puțin tu, că nu vrei.
- Vreau, nu vreau, tot o să mor.
- Te contrazici. Mai devreme ziceai altceva.
- Nu ziceam deloc altceva. O să mor într-o bună zi, dar nu prea curând, că mă-ngrijesc.
Ciclonel nu mai zise nimic. Doar privi țigara din colțul gurii și paharul pe care-l ținea Mituluș în mâna dreaptă.
- În plus, e gratis! 

Scaunul

părea mâhnit, stând așa, singur, în mijlocul încăperii. Rostinel Pălăvriș se repezi să se-așeze pe el. La fel făcu și Lentoare E. Pică, dar cu o clipită mai târziu. Utopilă Poticnici îi privea condescendent de pe margine. Dumnezeu știe cum, Teducin Scorilo-Fiță ajunse la scaun înaintea celor doi și-l trase spre el cu un gest dramatic. Capul lui Rostinel Pălăvriș izbi parchetul pieziș, ricoșă distrat și se opri cu fruntea în plintă. Lentoare E. Pică rămase o clipă cu mâna întinsă, apoi echilibrul se destrămă și trupul bufni de podea. Odată cu praful, în încăpere se ridică o duhoare plină de tupeu. Puțea.

Diamantul

cuibărit în carnea cartofului nu-i produse nici o impresie lui Gringoare. Se zgâi la el până ce foamea gâtui curiozitatea, apoi puse cartoful cu pricina pe colțul bufetului și continuă să-i taie cubulețe pe ceilalți. Când isprăvi, îi răsfiră în tavă. Doamne, cum miroseau. I-ar fi mâncat așa cruzi, dacă i-ar fi permis stomacul. Scutură deasupra ultimele fire de cimbru din pliculețul pescuit din spatele aragazului și împinse tava în cuptorul încins. Sare n-avea. Îi țiuiau urechile de foame. Nu putea ieși la două noaptea, în stare de urgență, să cumpere ceva de mâncare. Nici dacă ar fi avut cu ce. 

Trinel Hopulete zis Cap-de-Bombă

are două creiere: creierul-pentru-serviciu și creierul-pentru-acasă. Amândouă înghesuite în aceeași țeastă. Cum iese pe ușa Institutului de Proiectat Ace, creierul-pentru-serviciu se și decuplează și intră în funcțiune creierul-pentru-acasă. Clic. Se și aude clicul, ca atunci când pornește liftul. Paznicul s-a obișnuit cu zgomotul, nu mai tresare în somn, ca la început. Zilele lui Trinel Hopulete sunt riguros împărțite în trei: opt ore lucrează, opt ore face alte lucruri și opt ore doarme. Sforăie ca un porc cu sinuzită, dar el nu știe asta, pentru că locuiește singur. Prieteni n-are. Nici vecini. Animal de companie nici atât. Părinții își trăiesc ultimii ani într-un sat hăt departe, la capătul țării. Ce face el la sfârșit de săptămână, în zilele naționale și în concediu n-a aflat nimeni. 

Unghiile

se făcură nevăzute primele. Mai întâi cele de la supraapreciata mână dreaptă. Luni, unghia degetului mare. Marți, unghia arătătorului. Miercuri, unghia degetului acela. Joi, unghia inelarului. Vineri, unghia degetului mic. Ordinea cuvenită. Nu-l duru deloc. Oricum erau inutile, unghiile. Nici un om nu mai avea nevoie de ele, nu numai el. În weekend nu se întâmplă nimic. Somn, bere, filme. Luni, procesul o luă de la capăt. Se făcură nevăzute unghiile subapreciatei mâini stângi. La serviciu, nu băgă nimeni de seamă. Cine să-i privească mâinile, când el lucra cu capul? 

A murit!

susură Polipropileanu în urechea lui Frusinel. Auzind una ca asta, Frusinel își acoperi gura cu colțul basmalei. De când nu mai asculta grindcore, începuse să poarte basmalele bunică-sii, îmbibate de gesturile ei. Frusinel îi pasă vestea lui Spințioate Răbdan. Așteptau liftul împreună de o jumătate de oră și trebuia să spună ceva. Habar n-avea că informația ajunsese instantaneu la șase persoane. În patru minute, trei vecini și două vecine receptau zvonul, fiecare de la câte un clonău. Spințioate Răbdan cel adevărat îi servi noutatea Goguței Străhaeț, care, copleșită, se lăsă să alunece pe fereastră. Șase etaje mai jos, trotuarul era ticsit de pelerinii veniți la moaștele Sfintei Miluța Aglutinata, așa că intenția femeii nu se concretiză. Goguța Străhaeț fu purtată de brațele ridicate până la trecerea de pietoni, unde fu depusă pe carosabil. Un tanc Abrams primit cadou de primărie o făcu terci pe loc. Până la schimbarea culorii semaforului mai trecură peste ea un Opel Vectra, două Skoda Octavia, o mașină de la Salubritate, patru Loganuri și un autobuz care se retrăgea la garaj.

Grupul Ad-hoc de Șuntare Optimizată

se întruni la cererea Ministrului Reabilizării și Educaționării. Afară ploua. Mărunt. Slinel Bouatu scoase din servietă patru sticle de Glenfiddich, menite să crească media de vârstă din încăpere, și le așeză pe masă. După cinci ședințe, îi venise rândul. De gustărici și crănțănele ar fi trebuit să se ocupe Salveta Dudău, care lipsea motivat. Trebuia să returneze la magazin niște chiloți PrimaDonna cu gulerul deșirat. A doua zi urmau să se închidă toate magazinele cu produse neesențiale, așa că nu suferea amânare. 

Moș Fromiță

are cap, ca toți oamenii. Doar că al lui e ca un bec: neted pe dinafară și gol pe dinăuntru. O știu toți cei care-l cunosc. Nea Pițu, Măfutel Enea, Domnul Ponci, Miușcă Tâmplarul, Domnul Dârjală, Ieremiță... Mai ales Ieremiță. Și alții. Gol a fost dintotdeauna, dar neted a devenit doar de șase ani. De cinci e și transparent, între trei și patru dimineața. După ceas. Asta n-o mai știe nimeni, nici măcar el. Locuiește singur și la o asemenea oră târzie nu se privește în oglindă. Nu te privești în oglindă când dormi. Nu te privi în oglindă când dormi. Așadar, în ciuda faptului că observarea fenomenului e la îndemâna oricui, a rămas necunoscut locuitorilor planetei. Locuitorilor umani. Cecil e singurul observator. N-a învățat însă suficiente cuvinte pentru a putea povesti, așa că doar dă din aripi în colivia lui și cârâie "Futu-i, futu-i!". Ceea ce-ar putea însemna orice.

Beți clor, prieteni!*

lansă îndemnul Domnul Șuie, făcând cu ochiul. Nu-i răspunse nimeni. Cei din încăpere așteptau să continue. Suceanu se așeză mai bine pe scaun. Răgălean se grăbi să noteze în agendă. Cultime înghiți în sec. Firimițoiu simți că-l ia cu călduri. Măcănoaie căuta o soluție de-a scăpa de acuzații. Răstopescu își șterse ochelarii.

- Prieteni! Vă sugerez să beți clor, dacă vreți să scăpați de virus! Nu-l lăsați să vă controleze viața! răcni Domnul Șuie, cu mândrie în priviri. Ideea îi venise la o partidă de oină. 

Lipa Țușcă

isprăvi de curățat cartiofiorii de cojiță, apoi îi tăie în cubulețe mititele. Tocă cepuța mărunțel. Tăie ardeiașul tot cubulețe, iar cârnăciorul rondeluțe, ca și morcovelul. În uleiul încins puse cepuța, ardeiașul și cârnăciorul și le lăsă să se bălăcească vreo cinci minuțele. Și morcovelul. Adăugă sarea, boiaua si piperul, amestecă repejor și puse cartofiorii peste. Adăugă roșioarele, de asemenea tăiate mărunțel. Turnă apică, mai degrabă puțintică, cam cât să acopere cartofiorii. Vreo două cănuțe. Lăsă totul la fiert la foc mititel. După o vreme, stinse foculețul și adăugă pătrunjelul. Tocănița e gata.

Fostul Director Gustache

trage să moară în fotoliul pe care-l urăște, învelit cu un țol tărcat adus din Peru. L-au trimis acasă, după șase luni petrecute la Spitalul Învierii, ca să nu mai ocupe un pat degeaba. Covidul cerea paturi, paturi, paturi. Dacă ar fi avut de ales, el ar fi zăbovit pe-acolo până la sfârșit. Pe dinafară, n-arată chiar rău, Fostul Director Gustache, dar pe dinăuntru e putred. Ca un măr de la supermarket, ar spune un dușman al capitalismului. În jurul lui, lume ca la mall. Brazilica, nevastă-sa, își pilește unghiile sub lampadarul japonez. Noel, fiu-său, butonează telefonul și rânjește din când în când. Tuța, fie-sa, se zgâiește pe fereastră la blocul de vis-avis, cu gândurile fleandură. Lisodora, nepoată-sa, susură un blues cu gura închisă și cu ochii dați peste cap.

Câinele Spoială, Motanul Mia și Limbache Clănțan-Pitești

conviețuiesc într-un apartament cu două camere de pe Calea Fără Căpătâi, colț cu Înfrățirea Popoarelor. Câinele Spoială latră din când în când, fără motive sau scopuri evidente. A prost, crede Limbache Clănțan-Pitești, care vorbește cât e ziua de lungă, chit că n-are cu cine. Vrute și nevrute, susțin unii, dar nu-i deloc adevărat. Numai vrute vorbește. Nevrutele i le-a lăsat nevesti-sii, odată cu Dacia și uneltele de pescuit, în '94. Spre deosebire de cei doi, Motanul Mia miaună numai când vrea să obțină ceva. În rest, toarce. Fiecare dintre cei trei consideră că apartamentul îi aparține, dar nici asta nu-i câtuși de puțin adevărat. Ei locuiesc acolo prin bunăvoința lui Ieremiță, plecat în Occident să-și dea al doilea doctorat la o universitate de renume mondial.  

Begonia

săltă privirea peste marginea tabletei și îl zări pe taică-su înhățând-o de gât pe maică-sa cu mâna dreaptă și azvârlind-o pe fereastră, nu înainte de a o deschide cu stânga. N-avea timp de pierdut și bani de aruncat cu înlocuirea geamului, Aristică. Begonia nu văzu fâlfâitul capotului răpciugos și nici nu auzi bufnetul trupului pe asfalt, dar și le închipui. Bărbatul se așeză apoi pe marginea patului și-și aprinse o țigară. Cu greu, pentru că-i tremurau degetele. Când o termină, se ridică și coborî în stradă. De la etajul trei, îi luă cam patru minute. Mult mai mult decât îi trebuise Carmeliei. Ajuns lângă corpul zdrobit, bărbatul se lăsă să cadă în genunchi și prinse a hohoti. Dură ceva până când femeia se ridică din balta de sânge, se spijini de umărul lui și se ridică. Fără un cuvânt. Nu se făcea să le dea satisfacție vecinilor strânși ciorchine pe balcoane.

Autoritățile

îndeasă gunoiul sub preș tot timpul. Cică, deh, e-n fișa postului. Una-alta, așa și pe dincolo. Fâș-fâș, sub preș. Căpăcel Țop pricepuse asta din primul an ca ziarist. Înainte vreme se ocupase de casări la un depou de tramvaie, ceea ce nu-i de ici de colo, ca școală. Prin urmare, ca ucenic într-ale jurnalismului, se apucă să tragă cu ochiul. Colțuri de preș, slavă Domnului, la tot pasul. Până și-n Împărăția Cerurilor găsești, dacă nu-ți lipsește spiritul critic, darămite pe-un picior de plai. Căpăcel Țop scotocea, afla, chibzuia, pritocea un articol aluziv, încasa banul și plutea mai departe, călare pe val. Nu stăruia, nu acuza, nu pretindea, nu dezvăluia. Nu dădea gata pe nimeni. Dansa în vârful poantelor pe buza pâlniei mașinii de tocat. Îi plăcea, Doamne cum îi mai plăcea. Așa cum îi plăceau și vacanțele exotice. Băuturile care moțăiseră decenii în butoaie de lemn. Serviciile la clește. Femeile senin tăcute. Autoritățile nu se zgârcesc, vezi bine, când le prinzi cu gunoiul sub preș. 

Păciuiescu de la scara Ce

e de departe cel mai vechi dintre angajații Institutului de Dezvoltare Sincretică a Calității Vieții, de pe lângă Ministerul Degajării Sociale. Lucra acolo de atâta amar de vreme, încât între timp nu numai că făcuse burtă și chelise, dar și scăzuse în înălțime cu fix trei țoli. Uneori, în câte-o zi scămoasă de iarnă, povestea că în tinerețea lui brânza se făcea din lapte, merele creșteau în copaci, iar televizoarele aveau butoane care semănau cu capacele de la tuburile de pastă de dinți. Mai povestea și cum îi spărsese la grădiniță monoclul lui Tristan Tzara, dar asta chiar că n-o credea nimeni. Tristan Tzara e numele unei străzi și-atâta tot, se știe. 

Casa aleasă de Lipăică Moșcovel

constă într-o cameră de zi luminoasă, un dormitor prietenos și o bucătărie primitoare. De-ajuns. La mansardă se poate amenaja încă un dormitor, la o adică. Din banii moșteniți își mai cumpără câteva piese de mobilier, mașină de spălat, alea-alea. Ce-i mai trebuia. Televizor nu. Chivernisi așadar cu socoteală banii. Viața-l învățase pe Lipăică Moșcovel să fie chibzuit. Un fel de-a spune "îl învățase", mai degrabă-l silise. Nu trăise pe picior mare nici în copilărie, nici după aceea, ca stratificator-formator la filatura din cartier. Care va să zică picase bine moștenirea. O pleașcă, ce mai încolo și-ncoace. Resemnarea lui congenitală se topise ca untul pe plită. 

Frusinel

ducea de o vreme o viață cam fericită. Avea puține pretenții, vezi-bine. Și școală la fel, firește. Altfel cum? Făcea ce dorea și-i era cu totul îndeajuns. Chiar și în zilele de luni. Chiar și de sărbători făcea ce dorea. Nu-i prea ajungeau banii, ce-i drept, dar reușea cum-necum să-i chivernisească. Învățase asta de la bunica Smaranda, care traversase un secol târându-se de pe o zi pe alta. Cu toate că n-avea așadar nevoie, iubitul ei se grăbi s-o ajute. Era nepotul de văr al cumnatei vecinei mătușii secretarei primarului. În această calitate, îi puse o vorbă bună unde trebuia și Frusinel se trezi cu o slujbă bine plătită la primărie. Nu prea știa ea ce îndatoriri avea un numărător sau, mă rog, o numărătoare, dar nu putea fi mare lucru.

Șapte vieți de câine

trăise Eulampiu până la declararea stării de urgență. În ciuda strădaniilor, nu reușise niciodată să înțeleagă rostul numerelor mai mari de nouă, așa că atunci când ajunsese la acea vârstă luase hotărârea să țină socoteala astfel, în vieți de câine. O decizie deloc întâmplătoare. În ziua în care se întorsese de la maternitate, mama lui adoptase un pui de maidanez, ca să-l aibă Eulampiu tovarăș de joacă și să-l vegheze când lipsea ea. Pentru că era chior, îl botezase Unu. O prevestire, vezi-bine. După Unu, urmase Doi și așa mai departe. Șapte își dăduse duhul pe hol, într-o baltă de urină, tocmai când președintele decreta starea de urgență.    

Gârlan Budăneț

descoperi tâlcul vieții într-o joi. Să tot fi fost opt, opt și ceva. Ploua cu spume, iar Gârlan Budăneț își pregătea niște friganele dintr-o pâine veche, un rest de lapte și ultimul ou rătăcit prin frigider. Acolo și descoperi tâlcul, în frigiderul gol-goluț. Închise ușa și vru să se așeze, dar cum revelația îl năucise, nu nimeri scaunul și se prăvăli grămadă. În cădere se lovi la noadă și-și sparse capul de calorifer. "Ding!", zise caloriferul cu indiferență când țeasta lui Gârlan Budăneț îl izbi în elemente. Domnul Ponci susține că ar fi zis și "Dong!", dar nu-i adevărat, pentru că țeasta și caloriferul s-au întâlnit o singură dată.

Măfutel Enea

se trezi mergând pe un trotuar. Un trotuar ca toate trotuarele, vezi-bine: crăpat, murdar și hopuros. Nu-și amintea ce căuta acolo. De unde plecase. Curios lucru, pentru că nici un loc nu-i atât de rău încât să merite efortul de-a-l părăsi. Nici încotro se îndrepta nu știa. Ce-ar fi putut oare să-l împingă la drum? La o asemenea acțiune istovitoare? Nu mergea de mult timp, de vreme ce nu-i era foame. Bun instrument de măsurat timpul, foamea. Altul nici nu contează. Se opri în trei timpi și se așeză alene pe bordură. O bordură ca toate bordurile, vezi-bine: înaltă, nouă și șuie. Mașinile aproape că-i ștergeau bombeurile, dar nici că-i păsa. Nici de claxoane nu-i păsa. Se lăsă domol pe spate. 

Despre politică

numai de bine! Așa credea Laurentin Cranț, un om dealtfel bun la suflet. Și o spunea ori de câte ori se isca vreo discuție despre alegeri. Conciliant, cum altfel. I-o spuse și lui Nea Panagache, simpatizant al Partidului Încordării Naționale, care credea că dimpotrivă, Partidul e-n toate cele ce sunt. Când auzi una ca asta, Nea Panagache se repezi la el și îl mușcă de-o ureche. De urechea stângă, firește. Fără preaviz. Laurentin Cranț își acoperi gura cu mâna, o luă la fugă pe culoar și se ascunse în toaletă. Mulțumit, Nea Panagache se duse la chioșc să-și cumpere covrigi. Înainte să plătească, îi povesti vânzătoarei pățania. Duamna Cicilica îl privi alb o clipă, apoi îi arse două palme muncite, de-i sări masca de la gură cât colo. Împărtășea ideile Partidului Științific Laborios, vezi bine. Nea Panagache se ridică vioi de jos, culese covrigii și plecă fără să plătească.

Neață

nu se desparte nici în ruptul capului de mască. O poartă tot timpul, oriunde și în orice împrejurare. Nu pentru a se proteja pe sine sau pentru a-i ocroti pe ceilalți, așa cum s-ar putea crede. Nici vorbă. Îi urăște pe toți, fără discriminare și din adâncul inimii. Începând și terminând cu sine. Neață poartă mască pentru a-și ascunde fața. E cu totul și cu totul hidos. Pocit din cale-afară. Uluitor de respingător. Așa a fost el mereu. Din naștere. Poate chiar dinainte, dar asta nu se poate dovedi.

Luni

după duminică, Mituluță Spîrțariu se trezi pe la opt, cu ideea că în acea zi va înfăptui ceva cu totul nou, care urma să-i schimbe viața. Ce era de schimbat, Mituluță Spîrțariu nu prea știa. Dumnezeu îl urmărea uimit, chiar puțin încurcat, din colțul în care ședea pe un scăunel cu trei picioare. Până și El știa că lunea e fie o zi seacă, fie una spartă. Una din două. Nu-i nimic de făcut în privința asta. Dar parcă poți să știi... Hotărî așadar să mai zăbovească o vreme, doar-doar... Poate-poate... Pe la prânz, Dumnezeu se lămuri că pierdea vremea degeaba, așa că se întoarse la ora opt, iar la opt și o secundă plecă să-și scrie darea de seamă. Dumnezeul Lui era mai cârcotaș decât El. Un cârcotaș birocrat, asta era.

Hrișcă Înrămătorul

are un singur defect: în fiecare dimineață se îndrăgostește de prima femeie văzută. Beleaua îi căzu pe cap într-o duminică jilavă, când se trezi cu un vid existențial în suflet. Și în cap. Așa, din senin. Ca să-l umple, deschise televizorul. Doamna prim-ministru i se înfățișă în toată splendoarea. Silabisea un text. Unul plin de enormități, firește, dar n-avea ce face: se îndrăgosti pe loc, fără scăpare. Nu-și putu lua gândul de la ea toată ziua. Bău multe cafele și uluitor de multe beri, mâncă ouă ochiuri și salam, dar de dragoste tot nu scăpă. Îi scrise șase scrisori înfocate, înțesate de înflorituri stilistice juvenile. Căută pe youtube toate înregistrările cu ea și le urmări până la epuizare. Apoi privi tălâmb întunericul, pe fereastră, până când îl fură somnul.

Dudău și Domnul Ciulamete

împărtășeau aceeași patimă: florile. În rest, n-aveau nimic în comun. Dudău era pricăjit și trecut de prima tinerețe, dar fâșneț ca un flăcău. Domnul Ciulamete, deși de-abia împlinise 25 de ani, avea un greabăn de taur, un burdihan mare și flasc și se mișca precum o omidă după prima brumă. Unul era grefier, iar celălalt salahor. Invers decât s-ar putea crede. Adică Dudău era salahorul, iar Domnul Ciulamete grefierul. Soțiile lor erau de asemenea viceversa. Doamna Ciulamete părea o vrăbiuță. Sub nevasta lui Dudău scârțâiau a jale scaunele.

Miușcă Tâmplarul

se lovi cu ciocanul peste degetul mic de la mâna stângă. Atât de tare, încât durerea îl străbătu din creștetul capului până-n călcîie. Și înapoi. În aceeași clipă, ochiul drept zvâcni din orbită și căzu pe bancul de lucru. Fără nici un zgomot. Lui Miușcă Tâmplarul i se păru că aude un plescăit, dar de vină era durerea. Icni scurt și strânse din dinți. N-avea rost să țipe, de vreme ce nu era nimeni de față. Câteva broaște orăcăiau în băltoaca din spatele atelierului, fără să le pese dacă le auzea sau nu cineva. Pe cer nu era nici un nor.

Nea Bobonea

pricepe graiul animalelor. Nu chiar al tuturor. Doar de la păsări în sus, pe scara evoluției. Cu gușterii, de pildă, nu se-nțelege deloc, dar deloc. Cu râmele nici atât. În schimb, e convins că dacă ar exista cimpanzei în pădurile patriei, ar avea unul ca prieten de pahar. Unii spun că și are, fără să știe. Până una alta, cel mai bine se-nțelege cu Ursul Aurică. O namilă de patru sute de kilograme, cu o ureche zdrelită. La grădina zoologică îi ziceau Ducu, dar el susține că mama lui îl striga Aurică.

Agigea Dodoașă

decise să părăsească scena într-o zi de luni. Goli sticla și o aruncă pe fereastră, în beznă. Așteptă câteva secunde, dar n-o auzi spărgându-se de asfalt. Aruncă și dopul de plută. Intră în baie. Se așeză în cadă așa cum era, îmbrăcat. Dădu drumul la apa fierbinte. Începu să citească din "Obeliscul negru". Ludwig se îmbată cu Georg și Riesenfeld la Rote Muhle. Apa urcă, urcă. Lui Agigea Dodoașă lacrimile-i curg pe obraz. Mucii-i rătăcesc prin mustață. Mâinile i se-nmoaie și cartea se cufundă în apă tocmai când Ludwig intră în vorbă cu fosta. Și pe el l-a părăsit femeia, cu două săptămâni în urmă. Cu copii cu tot. A doua zi primise notificarea de la bancă. N-avea cu ce să plătească ratele, de vreme ce fusese concediat.

Spințioate Răbdan

poartă maieuri albe, mulate pe bust. Și vara și iarna. Și ziua și noaptea. Bustul nu se mai prezintă chiar ca altădată, când Spințioate strunea tractorul în satul de lângă Ploiești, dar pentru oraș se ține bine. Dacă l-ar vedea Georgeta lui Brănici, iubirea lui de la vârsta a doua, ar zice că nu s-a schimbat deloc, deși trebuie să fi trecut de 80 de ani. Doar chelia câștigase definitiv lupta, iar firele de păr din nări și din urechi albiseră. Mai avea în plus o deviație de sept căpătată la o nuntă încheiată prost.

Crică Lingoare

s-a lovit la cap și a leșinat. Leșinul era o noutate, dar nu și lovitura. De când începuse să meargă, nu existase zi fără măcar o vânătaie sau o zgârietură. În 28 de ani suferise opt fracturi și zeci de răni care necesitaseră copci. Asta pentru că mișcările și gesturile lui se desfășurau cumva la limită. Aproape că atingea mobilele când trecea printr-o încăpere. Și pereții. Așeza cănile pe marginea mesei. Călca pe buza treptelor. Se strecura milimetric printre mașini cu bicicleta. Și așa mai departe. În sinea lui, se considera neîndemânatic. În realitate îi lipsea cu desăvârșire instinctul de conservare. Teama și prudența erau noțiuni de neînțeles pentru el. În acest context, faptul că scăpase până atunci de accidente majore putea fi considerată o minune.

Oiuț

devenea invizibil ori de câte ori o dorea. Instantaneu. Nu-i reușise de la bun început, firește. Încercase toată gama de metode aflată din cărți. Mișcase din urechi. Din nas. Se rotise în ambele sensuri. Se dăduse peste cap. Îmbrăcase toate hainele care aduceau cât de cât a pelerină. Probase pălării, căciuli, fesuri. Șepci. Rostise cuvinte magice complicate. Ziua sau la adăpostul întunericului. Fără rezultat. Până în noaptea în care își pusese pe deget un inel cu piatră mov, șterpelit din cutia cu bijuterii a mamei. Nu avea pe-atunci mai mult de cinci ani.

Domnul Profesor Săvârșeală

e un om chinuit. Așa a fost toată viața. Care, iată, vrând-nevrând, se apropie de sfârșit. Nici nu știe care chin e mai mare: viața sau moartea? Cum o dai, cum o-ntorci, tot prost iese. Măcar e sănătos, ceea ce nu-i puțin lucru la 85 de ani. De când se știe a trebuit să-și ascundă gândurile. Nu s-au potrivit cu vremurile. Pe unele le-a ascuns până și de sine însuși. Nici nu știa că le are. Dar ele săpau, săpau... Neștiute. Nebănuite.

Relaxarea

este necesară, dragi concetățeni, și va fi aplicată gradual, într-un mod și de la o dată care vor fi comunicate ulterior, așadar nu chiar deîndată, dar nici într-un viitor îndepărtat, mai exact după ce grupul de suport ştiinţifico-fantastic își va fi exprimat opinia și va fi stabilit măsurile, pentru că relaxarea nu poate fi exagerată, dacă nu vrem să avem probleme pe care nu le dorește nimeni. La ședința care s-a încheiat acum o oră am discutat cum să facem această relaxare, pe care o așteptăm cu toții, dar pe care nu trebuie să o vedem ca pe o relaxare totală, ci doar ca pe o primă etapă de relaxare dintr-un plan mai amplu. Evident, relaxarea nu se poate face peste tot, în toate domeniile de activitate, în toate regiunile țării, în toate orașele și satele patriei, pentru că relaxarea trebuie aplicată treptat, aşa cum au aplicat-o şi alte ţări din Uniunea Europeană, dar și din afara uniunii, care au trecut la măsuri de relaxare, unele mai curând, iar altele mai târziu.

Domnișoara Ana-Sâna

n-a avut răbdare să termine liceul. Da, stătea prost cu răbdarea, Domnișoara Ana-Sâna. Și cu alegerile stătea la fel de prost, dacă nu chiar și mai și. Ca urmare, în clasa a XI-a a rămas însărcinată cu unul dintre colegi. N-a dezvăluit cu care dintre ei. Nici în ruptul capului n-a vrut să spună. Nici părinților, nici profesorilor, nici asistenților sociali. Prietenilor nici atât. De fapt, pur și simplu nu știa cine e tatăl. Nu ținuse socoteala. Deși cu socotelile nu stătea deloc prost, Domnișoara Ana-Sâna.

Dumnezeu

este fan declarat al globalizării. Clar. Niciodată nu i-au fost pe plac granițele. Iar când e vorba de El, niciodată înseamnă chiar niciodată, iar întotdeauna e fix întotdeauna. Fără relativisme. Nu de la El sunt așadar granițele. Între țări, între oameni, între suflete. Și-a dorit de la bun început oițele într-o singură turmă. O vreme au rătăcit drumul, oițele, dar acum globalizarea e o stare de fapt. Precum răsăritul soarelui. Precum fermentarea berii. Precum liberul arbitru. Precum moartea. Spicel Fredoneață a crezut asta până la sfârșitul vieții, întâmplat în timpul tragicei sale călătorii spre lumină.

Meșterul Năstrăpescu

iubea vrăbiile din toată inima. Ca pe proprii copii. N-avea copii, dar așa i-ar fi iubit, dacă ar fi avut. Nici câine n-avea. Nici pisică. Nici hamsteri, nici pești, nimic. Nevastă avusese, dar nu mai avea. O chema Canuța. Se semna cu tz: Canutza. Vecinii răutăcioși înlocuiau n-ul cu p când îi rosteau numele, dar niciodată când era ea de față. De el nu se fereau, veți afla mai târziu de ce. Avusese și o căscioară la țară, dar nici pe-aia n-o mai avea. Veți afla tot mai târziu de ce. Avea în schimb răbdare. Multă răbdare.

Pensia

e pentru păcălici, se știe. O știu și Domnul Răgălie și Nea Pițu și Domnul Dârjală și Maiorul Gicu Crăpan. Chiar și Brebuț și Brebuța o știu. Despre Domnul Ponci ce să mai spun. Dar cel mai bine o știe Ministrul Aleodor Ciofleică. Dacă dai colțul prea devreme, ai cotizat o viață de-a surda. Dumnezeii ei de pensie! N-o poți lăsa moștenire. N-o poți lua pe toată-odată. Mai nimic nu poți să faci cu ea, care va să zică. Doar să trăiești de pe-o zi pe alta. Nea Clică Flamboaiantul știe și el toate astea, numai că e încrezător ca un miel care nu crede în Paște. Bunicul Gigea murise la 104 ani înfulecând ardei iuți la un concurs pe care-l tot câștiga de două decenii. Unchiul Târlie ajunsese chiar la 110 și ar mai fi trăit ani buni dacă nu l-ar fi pocnit un soț gelos. Se spune că dacă ciocanul ar fi avut un kilogram și nu două, nu i-ar fi venit de hac.  

Ieremiță

e deșteptător de cartier de unsprezece ani, patru luni și trei zile. O meserie stresantă și istovitoare ca nici una alta. La fel de inutilă ca oricare alta. Nu-i lesne să identifici proști și să-i deștepți. Firește, nu-i caută cu lumânarea, clienți sunt destui, cum spune și numele cartierului. Berechet, adică. Din păcate, pe proștii evidenți îi numără pe degete. Și oricum, nu prea are ce le face. I-a ajutat doar să capete unele deprinderi. Să-și dea drumul la gură doar după ce creierul a procesat o vreme ce urma să spună, de pildă. Să-i urmeze pe cei mai puțin proști. Chiar pe deștepți, în ultimă instanță. Să scurteze timpul petrecut în fața televizorului. A calculatorului. Și tot așa.

Sora de la Tecuci a lui Tanti Glafira

era atât de ușoară, încât îi lua zece secunde să se așeze pe scaun. Gravitația face uneori concesii. Nici măcar legile fizicii nu sunt aceleași pentru toți. Se știe. O invitau vecinii când își sărbătoreau zilele de naștere numai ca să le ofere musafirilor posibilitatea de a urmări fenomenul. Nu fusese întotdeauna așa. Devenise ușoară după ce-l arsese pe bărbatu-său la crematoriu și aruncase cenușa la gunoi. N-a vrut să-l îngroape. O jigodie, bărbatu-său, după cum putea confirma oricine. Securist, în vremurile apuse. Persoană importantă într-un partid cu multe inițiale, în democrația originală. N-o lovise niciodată, dar era inepuizabil când venea vorba de tortura psihică. Defect profesional, nimic personal.

Dorel de la benzinărie

își dădu seama că nu cunoștea pe nimeni care să se fi îmbolnăvit de covid sau care să cunoască pe cineva care să se fi îmbolnăvit. Imediat auzi un clic. I se declanșase un mecanism în cap. Și, de unde până atunci fusese actor, se trezi dintr-o dată spectator. Tevatura iscată de virus își pierdu concretețea. Bolnavii, morții, sistemele sanitare prăbușite se mutară în ficțiune. Și măsurile de izolare. Și frica. Își tăie unghiile. Mâncă o măslină castelvetrano și bău o țuică de la Nea Pițu.

Tanti Glafira

știa prea bine ce-i foamea. Cârtița care-ți roade măruntaiele până la boțul de mămăligă de mâine. Zece frați fuseseră. Când s-a măritat, mai trăiau șapte. Filofteia se zgâriase într-un cui din ulucă și murise de tetanus, dar ceilalți doi se stinseseră pe picioare. Nu oricine poate trăi cu un boț de mămăligă pe zi. Două părți mălai, o parte rumeguș. Acum se împiedica rar de amintirile astea. Dar spaimele se transmit cumva, prin sânge.

Aniversare "Motocentauri pe acoperișul lumii"

Nu peste multă vreme, în luna iunie, dacă bine-mi amintesc, se vor împlini 25 de ani de la apariţia volumului colectiv "Motocentauri pe acoperişul lumii". Nu ştiu dacă volumul s-a dovedit a fi atât de important pe cât şi-au dorit autorii, dar nu cred că poate fi pus la îndoială faptul că a rămas un demers unic în SF-ul românesc. În plus, chiar şi acum consider că a fost o încercare reuşită de sincronizare a literaturii de gen din România cu ceea ce se întâmpla aiurea.

Lumina

se lua în fiecare seară şi se dădea doar o dată pe an, de Paşte. Aşa mergeau lucrurile în anii '80, când Spicel Fredoneaţă urma cursurile Facultăţii de Pompe şi Ghiventuri. Învăţa la pâlpâirea lumânării, dar nu se mira. Aflase de la Multpreaînzestratul scriitor Mihail Sadoveanu că Lumina vine de la Răsărit, iar de-acolo-i cale lungă. În plus, nu vine toată odată. Mai întâi pâlpâie. După ce a terminat studiile, Spicel Fredoneaţă a trecut prin şapte multinaţionale. Fiecare nou job i-a adus o creştere de salariu. Unii prieteni invidioşi se întrebau la ce bun, pentru că trudea de dimineaţa până seara, şase zile pe săptămână. Duminica lenevea, moţăia şi uita.

Apartamentul

cu două camere al familiei Enea are 49 de metri pătraţi. Pătraţi de-adevăratelea. Adică lungimea apartamentului este egală cu lăţimea. Nici de înalt nu e prea înalt. Doi metri treizeci. Avusese doi cincizeci, dar Meșterul Năstrăpescu îi trăsese un tavan fals de rigips înainte de-al vinde, pentru că era mai uşor decât să-l tencuiască. În plus, a putut poza conductorul pentru instalaţia electrică prin spaţiul dintre plafon şi rigips. Ca bonus, adăugase douăsprezece spoturi. Cu surse ieftine, care se ard la fiecare trei luni. Măfutel Enea, bărbatul familiei, care lucra pe vremea aia part-time la un atelier de şters ochelarii, n-a comentat. Spoturile îi produceau o plăcere estetică. A cumpărat apartamentul. N-avea nici rude, nici prieteni în NBA. Familia Enea era alcătuită pe atunci din doi membri: Măfutel şi Mioriţa.

Virusul

este cea mai simplă formă de viață acelulară. Nu e considerat însă o ființă vie, pentru că nu crește și nu se autoreproduce. Așa a citit Sidonel Zgronț. De trei ori, cu voce tare. Așa scria pe site. Negru pe alb. Mai exact galben pe albastru. Cum adică o formă de viață care nu e vie? "Cică sforțează celula să producă ce vrea el, ăsta, virusul", i-a explicat el maică-sii. "Fix ca vita aia de Viță", a răspuns ea. Demetruța Zgronț fusese vânzătoare la mica prăvălie din spatele blocului, care se visa magazin general. Asta și scria pe firmă: General Market. Mai scria și "Viță", cum îl chema pe patron, dar cineva furase virgula de la t.  

Sfântul Ierarh Nifon

se sastisea din cale-afară mai tot anul în ditamai catedrala. Ar fi preferat o bisericuță mai prietenoasă, să-i fie picturile de pe pereți mai aproape. Din racla de argint care-l găzduia îl zărea doar pe Arhanghelul Mihail. De 11 ani, de când se afla acolo, tot încerca să și-l apropie. În zadar. Arhanghelul abia dacă mormăia două vorbe. Așa-l făcuse pictorul Belizarie: mofluz. Vara, sfântului îi plăcea să urmărească jocul degetelor de lumină pe vitralii. Îi amintea de copilăria petrecută în Moreea. Bucuria cea mai intensă o trăia însă de ziua lui, în luna lui Gustar, când îl scoteau în procesiune. Murmurul mulțimii se auzea atunci altfel decât la slujbe sau la sărbători. În aer liber, oamenii erau mai deschiși, mai adevărați.

Tatăl lui Lăscărică

muncește puțin şi câștigă prost. În schimb, dă rar pe-acasă. Înainte să adoarmă cu capul pe masă, vorbeşte fie despre armată, fie despre lunile când a fost gardian. Armata a făcut-o la intendenţă, iar ca gardian a păzit poarta numărul 3 a fabricii de tigăi din localitate. Îi povesteşte oricui îi plăteşte o sută de Săniuţă cum vindea izmene cu şireturi la glezne răcanilor care şi le pierdeau la duş sau enumeră 24 de metode prin care poţi scoate tigăi pe poartă fără să te prindă. Nevastă-sa lucrase şi ea la fabrică, montatoare. Fuseseră concediaţi în aceeaşi zi. Era atât de cald, de năduşea statuia primarului din parcul cu acelaşi nume. O văzuseră amândoi, în drum spre casă. Şi acum mai aveau în debara patru cozi de tigaie pe care nu apucaseră să le completeze.

Domnul Dârjală

crede tot ce aude și nu contrazice pe nimeni. În opinia Maiorului Gicu Crăpan, așa arată cetăţeanul perfect: fără discernământ şi fără spirit critic. Domnul Dârjală nu înțelege noțiunea de spirit critic. A învățat de la televizor că orice poate fi demonstrat, dacă ai o minimă abilitate de exprimare și oarecare sprinteneală a minții. În schimb, consideră discernământul un accesoriu important, pe care fără îndoială că îl posedă. De pildă, decide în fiecare dimineață să se trezească, deși cochetează periodic cu ideea de a n-o mai face. 

Nea Pițu

s-a grăbit să ajungă acasă, pentru că n-avea adeverință de circulat pe trotuar și s-a călcat singur pe picior. A căzut, firește, în picioare, pentru că trecuse prin multe în viață și se pricepea să cadă, vezi bine, în picioare. Asta-i spusese și Brebuț cândva: "Nea Pițule, matale cazi mereu în picioare. Te-aș angaja în locul meu." Nu l-a angajat, pentru că a venit criza covidului, dar vorba a rămas să răsune în țeasta adresantului.

Maiorul Gicu Crăpan

le știe pe toate. Nici un subiect nu-i este străin, nici un răspuns nu-l depășește. N-are dubii. Își atribuie o formație renascentistă, clădită prin propria strădanie de autodidact. Înainte de ordonanțele militare, apărea des la televiziuni. Reproducea frecvent pasaje din Petre Țuțea și din Pavel Coruț. Când îl lua valul, cita din Corneliu Vadim Tudor și/sau din Corneliu Zelea Codreanu. Uneori fără să știe. Recita versuri ale poetului patriot Adrian Păunescu și fredona piese din repertoriul cantautorului Ștefan Hrușcă. Evoca secvențe din filmele ambițiosului regizor și actor Sergiu Nicolaescu. N-a întâlnit moderator care să poată face față șuvoiului năvalnic de critici, sfaturi, evaluări și concluzii. Orice invitat era făcut una cu pământul. În schimb, nu dădea curs invitațiilor la posturile de radio. Se știa. Maiorul Crăpan trebuia să aibă dușmanul în față, să-l privească în albul ochilor.

Domnul Răgălie

nu s-a plictisit niciodată în viața lui. Nu se plictisește nici acum, izolat în garsoniera sa minusculă. A practicat distanțarea socială cu mult înainte să o impună covidul, prin ordonanțele autorităților. Dintotdeauna a practicat-o, fără să știe. Ca oricărui vizionar, meritele nu i-au fost recunoscute decât post factum. Nu știe asta și n-o va afla decât după dispariție. Nu l-a vizitat nimeni nicicând și nici în momentul de față nu-i trece nimeni pragul, doar că acum există un motiv ce poate fi recunoscut. Cei care nu-l vizitează invocă acest motiv în sinea lor și unul față de altul.

Știri sportive

Bine v-am găsit! Campionatul de fotbal al Belgiei nu se va relua, din cauza pandemiei de coronavirus. Oficialii Ligii Profesioniste din această țară au decis ca ierarhia finală să fie cea rămasă după 29 de etape disputate, deși Aleksander Ceferin, președintele UEFA, recomandase zilele trecute ligilor să nu se grăbească să închidă campionatele. Mai mult, Ceferin a amenințat oficialii ligii din Belgia că și-ar putea exercita dreptul de a exclude cluburile din cupele europene dacă persistă în ideea de a finaliza campionatul.

Buletin de știri de București

Bună dimineața vă spune Relu Acrișoran. Grupul de Comunicare Strategică a anunțat astăzi un lot de alte 11 morți provocate de coronavirus, printre care un tânăr de 27 de ani din Sibiu găsit mort în propria casă, și o femeie de 41 de ani, decedată într-un supermarket pe care nu-l putem nominaliza, lângă căruciorul său încărcat cu 12 pungi de făină, 6 plicuri de drojdie, 4 baxuri de hârtie igienică și 8 kituri de epilat cu ceară, aflate la reducere. Cinci dintre cei 11 morți au fost raportați din Suceava. Sunt confirmate astfel în România 3183 de cazuri și 133 de morți.

Căutătorii adeverinței pierdute

- Coborâți geamul așa, de-o palmă... de patru degete...
- Dacă-i de-o palmă, atunci de cinci degete.
- Înțeleg. Glumeț, nu? De-ajuns, nu-l coborâți mai mult! Așa! Adeverința de la serviciu sau declarația pe propria răspundere, vă rog!
- Ce adeverință, domnule polițist? Ce declarație? Habar n-am despre ce vorbiți!
- Pe ce lume trăiți, domnule? Nu vă uitați la televizor, nu ascultați la radio? 
- Sincer, nu prea am timp! Iar în mașină ascult numai muzică de film. John Williams mostly. De fapt nu eu o aleg, dar ăsta-i alt subiect...

Dreptatea lui Caragea

- Hai vistiernice, ia zi câte titluri ai mai vândut săptămâna asta? întrebă Vodă Caragea, așezându-și dosul mai bine pe cele cinci perne umplute cu puf de gâscă. 
- Apăi, să tot fie vreo paipșce, Măria Ta, răspunse smerit vistiernicul Mardeală, fără să-și ridice ochii din catastiful uriaș, mai gros decât ceaslovul cel mare de la Mănăstirea Cernica. Doi medelniceri, patru ispravnici, patru serdari, un postelnic și trei pârgari. Mă înfățișez pe la ceasurile două de după namiază cu diplomele, să le iscălească Măria Ta.
- Cam puțin, cam puțin, vistiernice! N-am strâns nici jumătate din cât dădui hrăpăreților de la Poartă și deja trecu un an de când urcai pe tron. Dacă până la sfârșitul câșlegilor de toamnă nu vinzi măcar două mii, să-ți vezi de drum.

Domnul Ponci

e inginer de țevi și fitinguri la unica fabrică de ligheane din singura capitală a țării. Firma mergea ca pe roate înainte să năvălească spăimosul de covid, grație sprijinului întâmplător al primăresei, care redefinise termenul de apă caldă și-i silise pe locuitori să descopere noi metode de a se spăla, iar pe înlocuitori să-și amintească degrabă cum se lăiau în copilărie. Din păcate, ordonanțele militare emise de guvern pentru stăvilirea invaziei pusese capăt creșterii economice a firmei. Gigeală Stronțiu, patronul, fost rândaș la unul din numeroșii prim-miniștri din ultimii ani, pusese lacătul pe ușă și-i trimisese să lucreze de-acasă pe cei trei angajați, cu toții ingineri de țevi și fitinguri, cândva colegi de facultate la Gâlcești.

Dragi concetățeni,

Vreau să vă spun că am participat în cursul zilei de azi la o întâlnire de lucru unde am discutat despre urgențele ivite în ultimele zile, pe care le considerăm fără îndoială priorități și le vom da întâietate, luând toate măsurile necesare într-o astfel de situație, dificilă, chiar critică pentru țara noastră, pentru fiecare județ, municipiu, oraș mare, oraș mic, dar și pentru fiecare comună, sat, cătun, pentru fiecare cetățean în cele din urmă, fie el din mediul rural sau din mediul urban, o situație fără precedent de la războiul mondial încoace, chiar dacă am traversat de atunci multe alte perioade care au impus sacrificii.

Brebuț

se uită uimit la televizorul lui cel nou. Nu-i vorbă, că și la cel nu foarte vechi se uita la fel. Așa se uită el mereu, uimit, la televizor. Lunea, marțea, miercurea, joia, vinerea și sâmbăta. Duminica nu. Nu nu se uită, ci nu, nu se uită uimit. Duminica e zi liberă, așadar trebuie să se destindă și el puțin din uimire, deși nu simte nevoia. Televizorul își derulează insensibil știrile amăgitoare, emisiunile îndoielnice și filmele serbede.

Cine n-are, este

Nu e nimic de capul lui Aleodor Ciofleică. Da-da. N-are școală, n-are minte, n-are abilități, n-are bun-simț. Nici onoare n-are, că de unde? Scrupule, nici atât. N-are cap, n-are gât, n-are coloană vertebrală. Nici stomac n-are. Nici inimă. Nu prea aude și vede prost, chiar și de-aproape. Mirosul îi lipsește tocmai când ar fi nevoie. Trebuie să miroși lucrurile, situațiile, conjuncturile... Despre gust, ce să mai vorbim... Du-te la el acasă. Un neica-nimeni, adicătelea. Cu toate astea sau din aceste motive sau dincolo de toate, a fost întotdeauna șef. Șef de clasă, șef de grupă, șef de an. Apoi președinte. De scară, de bloc, de asociație, de județ. Dă partid. Întotdeauna ales. În cele din urmă, ministru. Aici s-a oprit. Nu-nu, nu pentru că ar fi existat vreo stavilă, ci pentru că așa a vrut el. Așa a stabilit. Aleodor Ciofleică a știut întotdeauna excepțional de bine unde să se oprească. Ce-i al lui, e-al lui. Nimic de comentat. Ceva din adâncul lui i-a șoptit neîncetat că trebuie să ai întotdeauna pe cineva dedesubt și pe cineva deasupra. Cel de dedesubt face lucrurile în locul tău. Cel de deasupra își asumă răspunderea. Da-da. Ca gâtul de la pâlnie e Aleodor Ciofleică. În plus, apendicele i-a transferat îndelunga sa experiență de organ inutil: nu te inflama și vei sta acolo liniștit mult și bine. Ca viermele-n cireașă, ca mucu-n nas, ca jegul sub unghie. Dar noi?

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.

Dubla măsură

- Să stea dracului la ei acasă, 'tu-i în gură de jigodii!
- Păi aici e acasă la ei, nu? Sunt cetățeni români.
- Ete, na! Să stea acolo, în Franța, în Spania, fiecare pe unde e. Ce, acuma nu mai e bine acolo? E mai bine aici? Nu se mai moare de foame, nu mai e sistemul medical la pământ, nu mai e corupția cât casa?
- Ba e! Cât Casa Poporului e! Dacă nu votai cu ăia poate era mai mică, cât Casa Studenților, să zicem! Și să știi că unii dintre ăștia care vin acum înapoi munceau fără contract sau sezonieri, la căpșuni, la de-astea. Nu mai au de lucru, nu mai au nici unde sta, vin acasă, așa cum veneai tu de la muncă, atunci când aveai de unde veni.

Razna pe ouate

Zice-se, pasămite, că virusul are o particularitate aparte, ceea ce, da, nu-i de ici de colo, se-nțelege. Domnul Răgălie afirmă că-i de rău, ba poate și mai și. În nici un caz altfel, pentru că n-are cum, cu ăștia. Nea Pițu susține tocmai invers, că nu-i de bine, dacă nu cumva și mai și. Firește, din cauza ălora dinainte, dacă nu chiar datorită. Dorel de la benzinărie zice că de fapt e așa și-așa, fără vreun accent anume. Colegii, aceleași secături dintotdeauna, îi dau dreptate, dar nu în totalitate, ci doar într-o privință, cel mult două. Grobete tace dubitativ în birou. Se gândește să-l concedieze pe Garaplecut. Maiorul Gicu Crăpan răcnește hotărât, fără încetare, că nu ne vede bine în viitorul apropiat, geopolitic vorbind. Statuia lui Lenin și-a vârât mâinile în buzunare, chiar dacă vânturile și ploile n-o deranjează. Nici groapa din trotuar. Nici urâții. Cei 13 ai lui Barletta nici atât. Poate doar fumatul.