Vânturile și ploile

trebuie interzise neîntârziat prin lege. Scorioban Jerpelaciu credea asta cu tărie și nu înțelegea cum de încă n-o făcuse nimeni.
- Băi, Moldoveanu scade în fiecare an cu cinci metri! le zise el colegilor de partid care-i contestaseră inițiativa.
- Care moldovean? întrebă numaidecât Salveta Dudău, amintindu-și cu drag de câțiva foști parteneri din Tecuci, Vaslui și Rădăuți.
- Lasă-te de bancuri proaste! îl avertiză Pierduș Liorpăescu, amenințându-l cu arătătorul. Cum cinci metri? Moldovenii nu-s mari de stat, se știe! De unde cinci metri? De când cinci metri? De ce cinci metri?

Statuia lui Lenin

apăru mai întâi pe locul de unde străjuise neclintită, vreme de 30 de ani, edificarea noii societăți. Din senin, din iarbă verde. Televiziunile o luară razna în timp real. Rețelele de socializare prinseră a sfărâi. Până să apară polițiștii, în jurul statuii se adunaseră zeci de cetățeni de bună credință. Care mai bucuroși, care mai furioși. Câțiva tineri împărțeau deja fluturași care înfierau capitalismul nelegiuit și desuet. Cu o revigorată mânie proletară. Purtau tricouri cu Che Guevara. Lui Lenin nu părea să-i pese, chiar dacă nu mai avea soclu și stătea cam într-o rână. Privea neabătut în zare pe deasupra gloatei, de la înălțimea celor șapte metri, cu drepta încleștată de reverul paltonului.

În birou

e cald. Nu prea cald totuși. Așa și-așa, cât să nu-ți fie rău. Călduț, cum s-ar zice. Lipăică Moșcovel stă proptit cu coatele în birou și trasează semicercuri cu scaunul rotativ. Stânga-dreapta, dreapta-stânga. Dac-ar fi după el, ar face numai stânga-dreapta, dar nu-i permit legile fizicii. De zis, nu zice nimic. Îl privește pe Corduș Semeață, care stă pe un scaun aflat la doi metri de birou, înspre ușă. Nici Corduș Semeață nu zice nimic. Ar face și el semicercuri, dar nici lui nu-i permit legile fizicii, pentru că scaunul lui nu e rotativ. Și-a așezat în schimb palmele transversal pe coapse, cu coatele în afară, de parcă ar vrea să se ridice. Tăcură așa câteva minute bune.

Grobete

e scund și lipsit de vlagă. Atât de scund, încât se spală pe mâini în bideu. Atât de lipsit de vlagă, încât dacă liftul e defect, preferă să rămână acasă, dacă e acasă, sau să doarmă la soru-sa, dacă e plecat de-acasă. Uneori îl bufnește plânsul. Alteori râsul. Deseori izbutește să se abțină până când rămâne singur. Pentru un neglijabil, detaliile de genul ăsta nu sunt importante. Numai că Grobete își pierdu slujba când se instaură lockdown-ul, iar alt post de neglijabil nu mai găsi. Locurile de muncă disponibile se numărau pe degete. Se tot aștepta ceva, nimeni nu știa ce. După câteva luni, dădu pe site-ul primăriei de un concurs pentru ocuparea postului de săritor de garduri. Prima etapă consta în proba fizică. Trebuia să treci peste un gard înalt de trei metri. Se clasă ultimul, la aproape o jumătate de oră față de următorul candidat, o doamnă de 52 de ani cu rochie de seară și pantofi cu toc cui.

Libertatea absolută

este libertatea de a nu gândi. Evidența asta îl trăsni în moalele capului pe Bulime Uimeală în timp ce urmărea la televizor o declarație de presă sau ceva de genul. Și încă nu băuse nimic în acea zi. Își turnă o vodcă, o dădu peste cap și aprinse o țigară. Se întinse apoi pe canapea și încercă să-și golească mintea. Chiar își putea permite asta, grație moștenirii. Se separaseră de mult, părinții, dar muriseră de curând, la nici cinci luni unul după altul. Ca unic urmaș, se alesese cu două apartamente. Măricele, curățele, bine amplasate. Le închiriase, cum altfel, iar banii se scurgeau lunar în card. De acolo o parte plecau să achite facturile, iar alta să-i asigure traiul. Nici că se putea mai bine. Se ridică în capul oaselor, stinse țigara într-un capac și umplu din nou paharul.