își dădu seama că nu cunoștea pe nimeni care să se fi îmbolnăvit de covid sau care să cunoască pe cineva care să se fi îmbolnăvit. Imediat auzi un clic. I se declanșase un mecanism în cap. Și, de unde până atunci fusese actor, se trezi dintr-o dată spectator. Tevatura iscată de virus își pierdu concretețea. Bolnavii, morții, sistemele sanitare prăbușite se mutară în ficțiune. Și măsurile de izolare. Și frica. Își tăie unghiile. Mâncă o măslină castelvetrano și bău o țuică de la Nea Pițu.
știa prea bine ce-i foamea. Cârtița care-ți roade măruntaiele până la boțul de mămăligă de mâine. Zece frați fuseseră. Când s-a măritat, mai trăiau șapte. Filofteia se zgâriase într-un cui din ulucă și murise de tetanus, dar ceilalți doi se stinseseră pe picioare. Nu oricine poate trăi cu un boț de mămăligă pe zi. Două părți mălai, o parte rumeguș. Acum se împiedica rar de amintirile astea. Dar spaimele se transmit cumva, prin sânge.
se lua în fiecare seară şi se dădea doar o dată pe an, de Paşte. Aşa mergeau lucrurile în anii '80, când Spicel Fredoneaţă urma cursurile Facultăţii de Pompe şi Ghiventuri. Învăţa la pâlpâirea lumânării, dar nu se mira. Aflase de la Multpreaînzestratul scriitor Mihail Sadoveanu că Lumina vine de la Răsărit, iar de-acolo-i cale lungă. În plus, nu vine toată odată. Mai întâi pâlpâie. După ce a terminat studiile, Spicel Fredoneaţă a trecut prin şapte multinaţionale. Fiecare nou job i-a adus o creştere de salariu. Unii prieteni invidioşi se întrebau la ce bun, pentru că trudea de dimineaţa până seara, şase zile pe săptămână. Duminica lenevea, moţăia şi uita.
cu două camere al familiei Enea are 49 de metri pătraţi. Pătraţi de-adevăratelea. Adică lungimea apartamentului este egală cu lăţimea. Nici de înalt nu e prea înalt. Doi metri treizeci. Avusese doi cincizeci, dar Meșterul Năstrăpescu îi trăsese un tavan fals de rigips înainte de-al vinde, pentru că era mai uşor decât să-l tencuiască. În plus, a putut poza conductorul pentru instalaţia electrică prin spaţiul dintre plafon şi rigips. Ca bonus, adăugase douăsprezece spoturi. Cu surse ieftine, care se ard la fiecare trei luni. Măfutel Enea, bărbatul familiei, care lucra pe vremea aia part-time la un atelier de şters ochelarii, n-a comentat. Spoturile îi produceau o plăcere estetică. A cumpărat apartamentul. N-avea nici rude, nici prieteni în NBA. Familia Enea era alcătuită pe atunci din doi membri: Măfutel şi Mioriţa.
este cea mai simplă formă de viață acelulară. Nu e considerat însă o ființă vie, pentru că nu crește și nu se autoreproduce. Așa a citit Sidonel Zgronț. De trei ori, cu voce tare. Așa scria pe site. Negru pe alb. Mai exact galben pe albastru. Cum adică o formă de viață care nu e vie? "Cică sforțează celula să producă ce vrea el, ăsta, virusul", i-a explicat el maică-sii. "Fix ca vita aia de Viță", a răspuns ea. Demetruța Zgronț fusese vânzătoare la mica prăvălie din spatele blocului, care se visa magazin general. Asta și scria pe firmă: General Market. Mai scria și "Viță", cum îl chema pe patron, dar cineva furase virgula de la t.
se sastisea din cale-afară mai tot anul în ditamai catedrala. Ar fi preferat o bisericuță mai prietenoasă, să-i fie picturile de pe pereți mai aproape. Din racla de argint care-l găzduia îl zărea doar pe Arhanghelul Mihail. De 11 ani, de când se afla acolo, tot încerca să și-l apropie. În zadar. Arhanghelul abia dacă mormăia două vorbe. Așa-l făcuse pictorul Belizarie: mofluz. Vara, sfântului îi plăcea să urmărească jocul degetelor de lumină pe vitralii. Îi amintea de copilăria petrecută în Moreea. Bucuria cea mai intensă o trăia însă de ziua lui, în luna lui Gustar, când îl scoteau în procesiune. Murmurul mulțimii se auzea atunci altfel decât la slujbe sau la sărbători. În aer liber, oamenii erau mai deschiși, mai adevărați.
muncește puțin şi câștigă prost. În schimb, dă rar pe-acasă. Înainte să adoarmă cu capul pe masă, vorbeşte fie despre armată, fie despre lunile când a fost gardian. Armata a făcut-o la intendenţă, iar ca gardian a păzit poarta numărul 3 a fabricii de tigăi din localitate. Îi povesteşte oricui îi plăteşte o sută de Săniuţă cum vindea izmene cu şireturi la glezne răcanilor care şi le pierdeau la duş sau enumeră 24 de metode prin care poţi scoate tigăi pe poartă fără să te prindă. Nevastă-sa lucrase şi ea la fabrică, montatoare. Fuseseră concediaţi în aceeaşi zi. Era atât de cald, de năduşea statuia primarului din parcul cu acelaşi nume. O văzuseră amândoi, în drum spre casă. Şi acum mai aveau în debara patru cozi de tigaie pe care nu apucaseră să le completeze.
crede tot ce aude și nu contrazice pe nimeni. În opinia Maiorului Gicu Crăpan, așa arată cetăţeanul perfect: fără discernământ şi fără spirit critic. Domnul Dârjală nu înțelege noțiunea de spirit critic. A învățat de la televizor că orice poate fi demonstrat, dacă ai o minimă abilitate de exprimare și oarecare sprinteneală a minții. În schimb, consideră discernământul un accesoriu important, pe care fără îndoială că îl posedă. De pildă, decide în fiecare dimineață să se trezească, deși cochetează periodic cu ideea de a n-o mai face.
s-a grăbit să ajungă acasă, pentru că n-avea adeverință de circulat pe trotuar și s-a călcat singur pe picior. A căzut, firește, în picioare, pentru că trecuse prin multe în viață și se pricepea să cadă, vezi bine, în picioare. Asta-i spusese și Brebuț cândva: "Nea Pițule, matale cazi mereu în picioare. Te-aș angaja în locul meu." Nu l-a angajat, pentru că a venit criza covidului, dar vorba a rămas să răsune în țeasta adresantului.
le știe pe toate. Nici un subiect nu-i este străin, nici un răspuns nu-l depășește. N-are dubii. Își atribuie o formație renascentistă, clădită prin propria strădanie de autodidact. Înainte de ordonanțele militare, apărea des la televiziuni. Reproducea frecvent pasaje din Petre Țuțea și din Pavel Coruț. Când îl lua valul, cita din Corneliu Vadim Tudor și/sau din Corneliu Zelea Codreanu. Uneori fără să știe. Recita versuri ale poetului patriot Adrian Păunescu și fredona piese din repertoriul cantautorului Ștefan Hrușcă. Evoca secvențe din filmele ambițiosului regizor și actor Sergiu Nicolaescu. N-a întâlnit moderator care să poată face față șuvoiului năvalnic de critici, sfaturi, evaluări și concluzii. Orice invitat era făcut una cu pământul. În schimb, nu dădea curs invitațiilor la posturile de radio. Se știa. Maiorul Crăpan trebuia să aibă dușmanul în față, să-l privească în albul ochilor.
nu s-a plictisit niciodată în viața lui. Nu se plictisește nici acum, izolat în garsoniera sa minusculă. A practicat distanțarea socială cu mult înainte să o impună covidul, prin ordonanțele autorităților. Dintotdeauna a practicat-o, fără să știe. Ca oricărui vizionar, meritele nu i-au fost recunoscute decât post factum. Nu știe asta și n-o va afla decât după dispariție. Nu l-a vizitat nimeni nicicând și nici în momentul de față nu-i trece nimeni pragul, doar că acum există un motiv ce poate fi recunoscut. Cei care nu-l vizitează invocă acest motiv în sinea lor și unul față de altul.
- Hai vistiernice, ia zi câte titluri ai mai vândut săptămâna asta? întrebă Vodă Caragea, așezându-și dosul mai bine pe cele cinci perne umplute cu puf de gâscă.
- Apăi, să tot fie vreo paipșce, Măria Ta, răspunse smerit vistiernicul Mardeală, fără să-și ridice ochii din catastiful uriaș, mai gros decât ceaslovul cel mare de la Mănăstirea Cernica. Doi medelniceri, patru ispravnici, patru serdari, un postelnic și trei pârgari. Mă înfățișez pe la ceasurile două de după namiază cu diplomele, să le iscălească Măria Ta.
- Cam puțin, cam puțin, vistiernice! N-am strâns nici jumătate din cât dădui hrăpăreților de la Poartă și deja trecu un an de când urcai pe tron. Dacă până la sfârșitul câșlegilor de toamnă nu vinzi măcar două mii, să-ți vezi de drum.
e inginer de țevi și fitinguri la unica fabrică de ligheane din singura capitală a țării. Firma mergea ca pe roate înainte să năvălească spăimosul de covid, grație sprijinului întâmplător al primăresei, care redefinise termenul de apă caldă și-i silise pe locuitori să descopere noi metode de a se spăla, iar pe înlocuitori să-și amintească degrabă cum se lăiau în copilărie. Din păcate, ordonanțele militare emise de guvern pentru stăvilirea invaziei pusese capăt creșterii economice a firmei. Gigeală Stronțiu, patronul, fost rândaș la unul din numeroșii prim-miniștri din ultimii ani, pusese lacătul pe ușă și-i trimisese să lucreze de-acasă pe cei trei angajați, cu toții ingineri de țevi și fitinguri, cândva colegi de facultate la Gâlcești.