Vinovat

Printre mucuri și muci, printre coji și capace, printre peturi și doze, printre ace și table, gradele celsius se strecoară sleite, ca să moară-obosite pe asfaltul cârpit, zgrunțuros, dar râvnit, al orașului meu, caraghios imprimeu de care nu scap, căci nu voi.

Istorioara despre tăiat unghiile

Azi, marț fiind, după neistovitul calendar al zăbavnicului Serafim de Sarov firește, Putzin și-a tăiat pentru cea din urmă oară unghiile. Stătea el așa, în picioare - țeapăn ca o ulucă din Osetia, cum altfel - își strângea reverul cu mâna stângă, vezi-bine, îl mototolea cu degetele lui groase și grele, ca orice ideolog năstrușnic, și arunca priviri rele prin cea mai mică ambrazură a Kremșnitului. Mică-mică, ambrazura, atât de mică, încât nu încăpea prin dânsa decât o privire o dată și-atât. N-ajungeau deloc departe, privirile, n-aveau neam zvâc, intrau repede în vrie, una câte una, sfârleze cu fofeze, nu alta, și se pleoscăiau mintenaș de pavaj. De caldarâm, de caldarâm, mă corectează repede Erdogan, și el tot pentru ultima oară. Aferim, sultane, no problem, nu mă îmbufnez eu din atâta lucru, dă-l în mă-sa, caldarâm să fie, ca la Țarigrad. 

Un cap în gură

nu se dovedi suficient. Adăugă un șut în coaie și un upercut. Bărbatul se prăbuși pe spate icnind. Furia se stingea de-acum, ca un bec când scade tensiunea. Îi mai trase două șpițuri în coaste, apoi repetă cu voce tare mantra care-o obseda de câteva luni: "Morții mă-tii!". Chiar așa! Îi făcea bine s-o spună. Karma e o șaorma cu de toate.

- Morții mă-tii! o îngână Tatăl lui Lăscărică, strângându-și genunchii la gură. Morții mă-tii de pizdă proastă! Îți sparg fața aia de curvă! continuă el, cu un ton mai sus. De ridicat, nici vorbă să se ridice. Dacă ar mai fost cineva de față, ar fi făcut-o. Știa prea bine cum merg lucrurile. De vreme însă ce nu asistase nimeni, putea pretinde orice.

Strada Izbăvirii

se concentră o clipă, se opinti și iscă așa un talaz din subasfalt, de culese mogâldeața de pe buza acoperișului blocului Omega Radical din Doi și-o izbi de asfalt. Nae Preș, mogâldeața, ar fi putut jura că așa se întâmplase. Ar fi putut jura dacă i s-ar fi ivit ocazia. Cetățenii strânși pe trotuar, martorii cum ar veni, declarară altceva Polițistului Ambrozel Bulache, sosit numaidecât la fața locului: Nae Preș plonjase de bună voie și nesilit de nimeni de pe acoperiș. Așa declarară. Printr-o coincidență bizară, fostul locatar de la etajul 10 se împrăștiase pe asfalt fix în fața mașinii de la salubritate care curăța strada. Locatari se mai împrăștiaseră pe asfalt, nu-i vorbă, dar mașina de la salubritate nu mai trecuse vreodată pe-acolo. Șoferul Fiță Custui asculta cu ochii închiși o melodie a lui Jean de la Craiova. În două versuri, mătura rotitoare și jeturile de apă șterseră de pe fața asfaltului pata care fusese Nae Preș. Versurile erau: "Tu ești femeia care mor de ea / Și pentru tine îmi bate inima". 

Cât de nou e lucrul de la domiciliu?

 Azi, acum, mi-am dat seama că lucrul la domiciliu nu-i o invenție din vremea covidului. În anii '70-'80, când am făcut eu școala, mi se cerea, din când în când, să declar ce sunt părinții mei (asta era exprimarea - adică ești ceea ce faci). Ai mei m-au învățat să spun simplu: tata - electrician, mama - cu lucrul la domiciliu. What a fuck! ar spune fii-miu. Ce pula mea-i asta! ar spune actorii din Teambilding. Pentru ocupația tatei nu trebuie să dau explicații, se știa și se știe încă ce-i ăla un electrician. Pentru a mamei însă, da. În anii '60, mama descoperise o cooperativă, cu sediul în Breaza, dar cu sucursală în Ploiești, numită "Arta Casnică". Structura asta avea două secții, care nu știu exact cum se numeau, dar știu cu ce se ocupau: una cu țesături artizanale tradiționale (ii - adică pluralul de la ie, ștergare și alte de-astea) și alta cu fețe de masă, mileuri și așa mai departe, croșetate sau realizate din macrame. Știți la ce mă refer, alea batjocorite începând cu anii '90.