Dragi concetățeni,

Vreau să vă spun că am participat în cursul zilei de azi la o întâlnire de lucru unde am discutat despre urgențele ivite în ultimele zile, pe care le considerăm fără îndoială priorități și le vom da întâietate, luând toate măsurile necesare într-o astfel de situație, dificilă, chiar critică pentru țara noastră, pentru fiecare județ, municipiu, oraș mare, oraș mic, dar și pentru fiecare comună, sat, cătun, pentru fiecare cetățean în cele din urmă, fie el din mediul rural sau din mediul urban, o situație fără precedent de la războiul mondial încoace, chiar dacă am traversat de atunci multe alte perioade care au impus sacrificii.

Brebuț

se uită uimit la televizorul lui cel nou. Nu-i vorbă, că și la cel nu foarte vechi se uita la fel. Așa se uită el mereu, uimit, la televizor. Lunea, marțea, miercurea, joia, vinerea și sâmbăta. Duminica nu. Nu nu se uită, ci nu, nu se uită uimit. Duminica e zi liberă, așadar trebuie să se destindă și el puțin din uimire, deși nu simte nevoia. Televizorul își derulează insensibil știrile amăgitoare, emisiunile îndoielnice și filmele serbede.

Cine n-are, este

Nu e nimic de capul lui Aleodor Ciofleică. Da-da. N-are școală, n-are minte, n-are abilități, n-are bun-simț. Nici onoare n-are, că de unde? Scrupule, nici atât. N-are cap, n-are gât, n-are coloană vertebrală. Nici stomac n-are. Nici inimă. Nu prea aude și vede prost, chiar și de-aproape. Mirosul îi lipsește tocmai când ar fi nevoie. Trebuie să miroși lucrurile, situațiile, conjuncturile... Despre gust, ce să mai vorbim... Du-te la el acasă. Un neica-nimeni, adicătelea. Cu toate astea sau din aceste motive sau dincolo de toate, a fost întotdeauna șef. Șef de clasă, șef de grupă, șef de an. Apoi președinte. De scară, de bloc, de asociație, de județ. Dă partid. Întotdeauna ales. În cele din urmă, ministru. Aici s-a oprit. Nu-nu, nu pentru că ar fi existat vreo stavilă, ci pentru că așa a vrut el. Așa a stabilit. Aleodor Ciofleică a știut întotdeauna excepțional de bine unde să se oprească. Ce-i al lui, e-al lui. Nimic de comentat. Ceva din adâncul lui i-a șoptit neîncetat că trebuie să ai întotdeauna pe cineva dedesubt și pe cineva deasupra. Cel de dedesubt face lucrurile în locul tău. Cel de deasupra își asumă răspunderea. Da-da. Ca gâtul de la pâlnie e Aleodor Ciofleică. În plus, apendicele i-a transferat îndelunga sa experiență de organ inutil: nu te inflama și vei sta acolo liniștit mult și bine. Ca viermele-n cireașă, ca mucu-n nas, ca jegul sub unghie. Dar noi?

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.

Dubla măsură

- Să stea dracului la ei acasă, 'tu-i în gură de jigodii!
- Păi aici e acasă la ei, nu? Sunt cetățeni români.
- Ete, na! Să stea acolo, în Franța, în Spania, fiecare pe unde e. Ce, acuma nu mai e bine acolo? E mai bine aici? Nu se mai moare de foame, nu mai e sistemul medical la pământ, nu mai e corupția cât casa?
- Ba e! Cât Casa Poporului e! Dacă nu votai cu ăia poate era mai mică, cât Casa Studenților, să zicem! Și să știi că unii dintre ăștia care vin acum înapoi munceau fără contract sau sezonieri, la căpșuni, la de-astea. Nu mai au de lucru, nu mai au nici unde sta, vin acasă, așa cum veneai tu de la muncă, atunci când aveai de unde veni.

Razna pe ouate

Zice-se, pasămite, că virusul are o particularitate aparte, ceea ce, da, nu-i de ici de colo, se-nțelege. Domnul Răgălie afirmă că-i de rău, ba poate și mai și. În nici un caz altfel, pentru că n-are cum, cu ăștia. Nea Pițu susține tocmai invers, că nu-i de bine, dacă nu cumva și mai și. Firește, din cauza ălora dinainte, dacă nu chiar datorită. Dorel de la benzinărie zice că de fapt e așa și-așa, fără vreun accent anume. Colegii, aceleași secături dintotdeauna, îi dau dreptate, dar nu în totalitate, ci doar într-o privință, cel mult două. Grobete tace dubitativ în birou. Se gândește să-l concedieze pe Garaplecut. Maiorul Gicu Crăpan răcnește hotărât, fără încetare, că nu ne vede bine în viitorul apropiat, geopolitic vorbind. Statuia lui Lenin și-a vârât mâinile în buzunare, chiar dacă vânturile și ploile n-o deranjează. Nici groapa din trotuar. Nici urâții. Cei 13 ai lui Barletta nici atât. Poate doar fumatul.