Curățel și frumușel

de felul lui, Corduș Semețeală fuma pe balcon. La bustul gol, ca întotdeauna, chiar dacă era răcoare. În octombrie, la cinci după-amiaza, n-are cum să nu fie răcoare. Când termină, proiectă mucul cu un bobârnac la cinci metri și îl urmări cum ateriză pe capota unei Skode, șapte etaje mai jos. Se gândi să-și mai aprindă una. Zărise o siluetă feminină în spatele perdelei de la ultimul etaj al blocului de vis-a-vis. Îl urmărea, cu siguranță. Pachetul era însă gol, așa că îl aruncă și pe el în parcare și se întoarse în sufragerie. La timp pentru a auzi zgomotele de dincolo de ușa de la intrare. În câteva secunde ajunse la ea și o smuci de clanță. Vecinul de la șase n-apucase să coboare decât prima treaptă. Corduș Semețeală înșfăcă un pet pe jumătate plin din grămada răsturnată în fața ușii și îl azvârli spre bărbat. Îl nimeri între omoplați.

Nimeni

nu i-a fost alături când i-a murit mama. S-a descurcat cum a putut, de unul singur. De unul singur a înfruntat și concedierea, chiar dacă nedreptatea era strigătoare la cer. "O fi făcut el ceva", gândiseră colegii și-și văzuseră de-ale lor. Două-trei luni nu-și căută serviciu, dar cum administratorul nu-l păsui cu întreținerea, iar facturile se cereau plătite, începu să lucreze de acasă. Orice, numai să nu întâlnească alți oameni. I se făcuse lehamite. Trecuse vremea când credea că fiecare are datoria de a ajunge la o înțelegere cu sine și cu ceilalți. De vreme ce lumea nu-l băga în seamă, nici el n-avea să mai bage în seamă lumea. Câștiga bine, atunci când avea chef de muncă. Suficient. Lucra, citea, gătea, câteodată cădea pe gânduri și cam atât. Aștepta să se întâmple ceva, dar nu știa ce.

Înțelegere și compasiune

este tot ce-așteaptă Ciumpel Fleoarță de la ceilalți. Are el așa, o pornire, cum s-ar zice. Se destăinuie oricui se nimerește și pândește reacția. Interpretează niște semne doar de el știute. Cel puțin așa crede. Nimeni nu reușește să scape. Nici Crică Lingoare n-a reușit. S-au întâlnit la supermarket, la raionul de cereale. Vineri seara, lume ca la Metallica. Cum-necum, Ciumpel Fleoarță îl găsi în marea aia de oameni. Iar Crică Lingoare n-avu altceva mai bun de făcut decât să-l întrebe ce mai face. A fost de-ajuns. 

Zborul

este, fără discuție, supraevaluat. Cică eliberarea spiritului, depășirea limitelor... Aiureli! Te urci pe acoperișul blocului și te lași să aluneci în gol. Nimic special. Dacă nu mai ai ceva solid sub tălpi, se cheamă că zbori. Nu trebuie nici măcar să deschizi brațele. Le poți ține firesc, pe lângă corp. Bromuț Mulțumeacă făcu chiar mai mult decât atât: își vârî mâinile în buzunare înainte să se arunce. O sfidare, în mintea lui. Blocul era crem și avea zece etaje. Nu premeditase zborul. Așa se nimerise. Urcase să desfunde tubul de scurgere a apei pluviale. N-avea nici un chef, dar nu putuse scăpa de insistențele maică-sii. O ciocănitoare, maică-sa. Odată ajuns sus, se gândi "Ce-ar fi dacă?". Aruncă o privire peste buza acoperișului. Jos, nici țipenie. Înfipse pumnii în buzunarele pantalonilor de trening și o făcu, fără să mai aștepte ca gândurile să se așeze.

Diferențele

cele mai vădite dintre Lionel și Costârț sunt cele de ordin fizic. Sar în ochi de cum pătrund într-o încăpere. Ba chiar puțin înainte, s-ar putea spune. Lionel intră întotdeauna primul. Cască ușa doar pe jumătate și își pleacă fruntea, ca să nu se lovească de partea de sus a tocului. Din acest motiv, femeile îl consideră politicos, iar bărbații obedient. Costârț trebuie să lărgească deschiderea pentru a putea trece. Ca să apuce clanța, ridică mâna la nivelul pieptului. Burta proeminentă îl obligă să-și țină bustul puțin înclinat spre înapoi. Ca urmare, femeile îl socotesc demn, iar bărbații fudul.

Mic dejun la țară

Undeva, într-un sat nu departe de Câmpulung. Dimineață de ianuarie, jumătatea anilor '90. Soarele stă să răsară dintre dealuri. Când ies din casă, gerul îmi lipește nările. O bucătărie cu intrare de afară, mică, dar primitoare. Aproape că ating tavanul cu creștetul capului. Soba cu plită răspândește o căldură molcomă, cu totul alta decât cea de calorifer. Bunica lui Vasile, scundă și puțin adusă de spate, trebăluiește fără grabă. Vene groase, albăstrui, îi traversează dosul palmelor. Moșul stă pe un scăunel rotund, cu trei picioare, lângă perete. Țepi rari și albi îi acoperă obrajii ridați.

Tocmai

se așezase în fotoliu și deschisese cartea, când se arse becul. "Dă-l dracu' de bec", îi șopti Garaplecuț întunericului, privindu-l pe deasupra ochelarilor. Închise cartea și se duse în bucătărie. Își puse trei polonice de ciorbă în castron, îl așeză pe platanul cuptorului cu microunde, închise ușa și programă timpul de încălzire. Trei minute. După mai puțin de un minut auzi un pocnet. Se crăpase castronul. "Dă-o dracu' de ciorbă", îngână Garaplecuț zgâindu-se la zeama care se prelingea pe masă. Unse cu unt o felie de pâine și se trânti pe canapea, în fața televizorului. La acea oră urmărea de obicei știrile. Semnal ioc. "Dă-le dracu' de știri", murmură Garaplecuț și plecă la culcare. Spre dimineață reuși să adoarmă.