În birou

e cald. Nu prea cald totuși. Așa și-așa, cât să nu-ți fie rău. Călduț, cum s-ar zice. Lipăică Moșcovel stă proptit cu coatele în birou și trasează semicercuri cu scaunul rotativ. Stânga-dreapta, dreapta-stânga. Dac-ar fi după el, ar face numai stânga-dreapta, dar nu-i permit legile fizicii. De zis, nu zice nimic. Îl privește pe Corduș Semeață, care stă pe un scaun aflat la doi metri de birou, înspre ușă. Nici Corduș Semeață nu zice nimic. Ar face și el semicercuri, dar nici lui nu-i permit legile fizicii, pentru că scaunul lui nu e rotativ. Și-a așezat în schimb palmele transversal pe coapse, cu coatele în afară, de parcă ar vrea să se ridice. Tăcură așa câteva minute bune.

- Mda! spuse în cele din urmă Lipăică Moșcovel.
- Îhî! confirmă Corduș Semeață.
- Oricum... Haide să...
- Eh, dacă trebuie...

- Trebuie! Că doar nu... Așadar?
- Așadar ce?
Lipăică Moșcovel luă un șervețel de hârtie din cutia de pe birou, își suflă nasul în el, apoi îl aruncă în coșul de gunoi de forma unei siluete feminine.
- Nu zici nimic? zise.
- N-am nimic de zis. Dacă aș avea, aș zice, doar mă știi.
- Te știu, da! Nu prea zici, de ce să...
- Nu prea zic, pentru că nu prea am ce. Dacă aș avea, aș zice. Ipotetic vorbind.
- De acord, dar dacă nu zici nimic, cum să te evaluez? Tot ipotetic vorbind. Ai n-ai...
Lipăică Moșcovel opri mișcarea scaunului și bău apă dintr-un pahar pe care scria "Burj Al Arab Hotel". Corduș Semeață îl așteptă să se șteargă la gură, apoi continuă:
- N-ar trebui să mă întrebi tu ceva?
- Poate că da, poate că nu. Depinde.
- Depinde de ce? Cum să răspund la o întrebare care nu s-a pus?
- Vezi, n-ai inițiativă! remarcă Lipăică Moșcovel și-și notă ceva pe coala din fața lui.
- N-am, așa e! Dar asta-i bine. Nu-i nevoie de inițiativă în ceea ce fac. Dimpotrivă, aș putea spune.
- Mda! Dimpotrivă, zici. S-ar putea spune și-așa! confirmă Lipăică Moșcovel și notă din nou.
- Ce tot notezi?
- Asta nu-ți pot spune! Ca să nu mai zic că eu pun întrebările, nu tu! Eu te evaluez pe tine, nu tu pe mine. În prezent, nu că...
- În prezent da!
- Care va să zică tu consideri că îți îndeplinești sarcinile corect și la timp.
- Da! Cum altfel? Merge treaba? Merge!
- Merge, zici! Ești și hotărât, văd! Hotărât-hotărât, nu așa... Ai certitudini! replică Lipăică Moșcovel notând din nou, cu alt pix, pe care scria "Împreună, pentru o țară ca afară".
- Am, de ce să n-am! Ca oricine altcineva! Nici mai multe, nici mai puține.
- Ca Scălâmbuț Jinduială, de pildă?
- Probabil că da! Cine-i Scălâmbuț Jinduială?
- Colegul tău de birou. Singurul.
- Ăla înalt, brunet, care clipește des?
- E blond, de înălțime medie.
- Mă rog... Discutabilă, descrierea.
- Cum adică?
- Blond, brunet, înalt, de înălțime medie... Orice descriere e subiectivă. Ție ți se pare blond, mie brunet.
Lipăică Moșcovel vru să noteze, dar se răzgândi.
- Subiectivă, nesubiectivă, ce părere ai despre el?
- Nu mi-am făcut o părere, drept să spun. Nu cred să-l fi văzut în ultimul an.
- Păi un an a trecut de când te-am adus pe postul ăsta.
- Probabil! Într-o luni, dacă nu mă-nșel! Nici nu știi când trece timpul. Azi e luni, mâine-i marți și gata, a trecut anul!
- Și el zice la fel! Scălâmbuț Jinduială, vreau să spun.
- Ce zice?
- Că nu și-a făcut o părere, pentru că nu prea te-a văzut.
- Vezi că am dreptate? O fi fost bolnav.
- N-a fost! E sănătos tun.
- Da, sănătatea-i cea mai importantă. Alte întrebări mai ai?
- Aș mai avea, de ce să n-am, doar mă știi!
- Tocmai! Eu zic să te gândești și să mi le pui data viitoare. Acum trebuie să plec, că m-așteaptă soru-ta.
- Cine?
- Soru-ta.
- De ce te-așteaptă?
- Trebuie să trecem pe la partid, ai uitat?
- N-am uitat, cum să uit, dar n-ar fi rău să-mi aduci aminte.
- Hai mă, chiar așa? E ziua lui taică-miu și se strânge toată familia.
- He-he! Te-am pus la încercare și-ai mușcat! Hai că mergem împreună!

* Această proză este un link din hipertextul Destine contaminate.