Scaunul

părea mâhnit, stând așa, singur, în mijlocul încăperii. Rostinel Pălăvriș se repezi să se-așeze pe el. La fel făcu și Lentoare E. Pică, dar cu o clipită mai târziu. Utopilă Poticnici îi privea condescendent de pe margine. Dumnezeu știe cum, Teducin Scorilo-Fiță ajunse la scaun înaintea celor doi și-l trase spre el cu un gest dramatic. Capul lui Rostinel Pălăvriș izbi parchetul pieziș, ricoșă distrat și se opri cu fruntea în plintă. Lentoare E. Pică rămase o clipă cu mâna întinsă, apoi echilibrul se destrămă și trupul bufni de podea. Odată cu praful, în încăpere se ridică o duhoare plină de tupeu. Puțea.

- Ea-l meu, al meu, al meu! răcni Rostinel Pălăvriș fără să-i pese de sângele care i se prelingea pe față. L-am câștigat!
- Ete curu'! icni Lentoare E. Pică, încercând să-și adune brațul rupt pe lângă corp. Eu l-am câștigat de data asta, eu, eu!
- Cine zice, mă, cine, cine?
- Uite el! zise Lentoare E. Pică arătând cu degetul spre colțul cel mai ascuțit al încăperii. De acolo îi privea zâmbind dintr-un fotoliu un individ cu ochelari de schi, pe care nu-l văzuse nimeni până atunci. De auzit nici atât. Individul își închise zâmbetul și deschise gura, cu intenția de a spune ceva înțelept.
- Sictir homalăilor! scuipă Teducin Scorilo-Fiță printre dinți. Scaunul e moștenirea mea, de la tata, și de la tata lu' tata lu' tata.
Rostinel Pălăvriș își îndreptă privirea piezișă spre Lentoare E. Pică. Acesta se înroși la față, apoi se înverzi, se albi și-n cele din urmă se înnegri. Utopilă Poticnici râgâi discret în mască, apoi interveni:
- Evident, domnilor, că victoria îmi aparține în integralitatea ei. Îi felicit pe cetățenii aici de față care mi-au dăruit scaunul, continuă el, întinzînd mâna, cu palma deschisă, spre găurile din pereți în care cândva fuseseră montate ferestre.

Din ceața de afară se ițeau un număr nedefinit de capete de toate felurile. Și mai mari și mai mici, și mai țuguiate și mai rotunde, unele chiar plate. Poașcă, Ciclonel, Lipa Țușcă, Crică Lingoare, Domnișoara Ana-Sâna, Tanti Glafira și Dorel de la benzinărie confirmară din cap. Trinel Hopulete, Gringoare, Păciuiescu de la scara C, Frusinel și Măfutel Enea negară. Gârlan Budăneț, cei șase Spințioate Răbdan, Nae Preș, Lipăică Moșcovel, Neață, Domnul Răgălie și Nea Pițu dădură din umeri. Ceilalți picoteau pe-acasă.

- A-tâ-ta... începu să vorbească individul cu ochelari de schi.
Rostinel Pălăvriș îi expedie un șut în gură lui Lentoare E. Pică. Utopilă Poticnici se apropie pe la spate de Teducin Scorilo-Fiță și-l zgârie pe palton. Dorel de la benzinărie începu să fluiere, nici el nu știa pe cine. Domnul Profesor Săvârșeală, apărut din trecutul tulbure, îl pocni peste gură cu Ordinul Tudor Vladimirescu clasa a V-a și-i îndesă panglica pe gât. Frusinel căzu în cur. Lentoare E. Pică se ridică anevoie de jos. Părea de neînfrânt.
- Scaunul ea-l meu, cu toate cele patru picioare, cu spătarul lui și cu tăblia pentru șezut, cu vopseaua, cu lipiturile și cu retușurile lui, dar iată, renunț la el de bună voie, fără să mă oblige nimeni, pentru binele poporului, al cetățenilor, al bărbaților și femeilor, al celor veseli și al celor triști, cum spuneam, zise el ștergându-se cu mâneca sacoului pe dinții rămași.

Rostinel Pălăvriș se așeză lângă perete, pe o ladă de bere, prefăcându-se uluit. Teducin Scorilo-Fiță împinse scaunul spre Utopilă Poticnici și se îndreptă spre una dintre fostele fereastre. Se aplecă înafară și o ridică pe Frusinel.
- Eu nu caut la o femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea, îi șopti el la ureche, după ce o curăță cu limba de praful celor auzite. 

Frusinel chicoti, apoi se făcu liniște. Utopilă Poticnici râgâi din nou discret în mască.
-... s-a pu-tut, încheie propoziția individul cu ochelari de schi, apoi deschise din nou zâmbetul, rotindu-l de jur împrejur.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.