Azi, marț fiind, după neistovitul calendar al zăbavnicului Serafim de Sarov firește, Putzin și-a tăiat pentru cea din urmă oară unghiile. Stătea el așa, în picioare - țeapăn ca o ulucă din Osetia, cum altfel - își strângea reverul cu mâna stângă, vezi-bine, îl mototolea cu degetele lui groase și grele, ca orice ideolog năstrușnic, și arunca priviri rele prin cea mai mică ambrazură a Kremșnitului. Mică-mică, ambrazura, atât de mică, încât nu încăpea prin dânsa decât o privire o dată și-atât. N-ajungeau deloc departe, privirile, n-aveau neam zvâc, intrau repede în vrie, una câte una, sfârleze cu fofeze, nu alta, și se pleoscăiau mintenaș de pavaj. De caldarâm, de caldarâm, mă corectează repede Erdogan, și el tot pentru ultima oară. Aferim, sultane, no problem, nu mă îmbufnez eu din atâta lucru, dă-l în mă-sa, caldarâm să fie, ca la Țarigrad.
Și cum spuneam, pe la opt, opt trecute, ora exactă, sau poate să fi fost nouă fără ceva, lui Putzin i se năzări să-și taie unghiile. Îi cășunează des ba una ba alta, e de domeniul public, nu-i vreun secret. Nu se spune, ce-i drept, dar satul s-a lămurit de mult. Mai încolo, la altă ambrazură, mai mare și mai moale, tușea unul, un mujic, de ziceai că-și dă sufletul. Mai și scuipa din când în când, pe sub mustața cât un pitpalac, flegme melcoase, gata murate, știți ce spun, dar Putzin nu știa, nu vedea, pentru că privirile îi zăceau pleoscăite pe caldarâmul din piață, cum ziceam. Și iac-așa, pe neașteptatelea și pe negânditelea, și-a tăiat Putzin pentru ultima oară unghiile. Îmi place să spun istorioare despre oameni celebri, așa, ca asta, sper să nu fie vreo problemă, n-aș vrea să, vorba aia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu