Azi, acum, mi-am dat seama că lucrul la domiciliu nu-i o invenție din vremea covidului. În anii '70-'80, când am făcut eu școala, mi se cerea, din când în când, să declar ce sunt părinții mei (asta era exprimarea - adică ești ceea ce faci). Ai mei m-au învățat să spun simplu: tata - electrician, mama - cu lucrul la domiciliu. What a fuck! ar spune fii-miu. Ce pula mea-i asta! ar spune actorii din Teambilding. Pentru ocupația tatei nu trebuie să dau explicații, se știa și se știe încă ce-i ăla un electrician. Pentru a mamei însă, da. În anii '60, mama descoperise o cooperativă, cu sediul în Breaza, dar cu sucursală în Ploiești, numită "Arta Casnică". Structura asta avea două secții, care nu știu exact cum se numeau, dar știu cu ce se ocupau: una cu țesături artizanale tradiționale (ii - adică pluralul de la ie, ștergare și alte de-astea) și alta cu fețe de masă, mileuri și așa mai departe, croșetate sau realizate din macrame. Știți la ce mă refer, alea batjocorite începând cu anii '90.
Se vindeau bine pe-afară mileurile și macrameurile, așa că majoritatea covârșitoare a produselor se exporta în Occident. Bine pentru atunci, bine chiar și pentru acum. Plata însă era jalnică. Pentru o față de masă rotundă, cu diametrul de aproximativ doi metri, la care mama muncea trei-patru săptămâni, șase-opt ore pe zi, primea aproape o mie de lei. Un muncitor necalificat, cum era vecinul Ion, avea un salariu de cam 1500. Tata, cu categoria a șasea specială, ceea ceea ce însemna maxim, venea acasă cu aproximativ 3000. În treacăt fie spus, un inginer stagiar, cum am fost și eu, avea un salariu de 1700 de lei, dar asta-i altă poveste. Mă rog, deci mama era prost plătită și în plus nu avea carte de muncă, deci nu putea primi pensie. După ani de insistențe ale cooperativelor, la începutul anilor '80 membrilor li s-a acordat mult jinduita carte de muncă și mama a avut bucuria de a primi pensie atunci când și-a încheiat activitatea. Vreo 4-5 ani, cât a mai trăit.
Să revenim. Lucrul la domiciliu în cazul mamei însemna că primea o comandă (o față de masă, câteva mileuri etc), i se stabilea un termen de predare și un preț, nenegociabil. Materialele erau treaba ei. Când preda lucrarea, primea banii. Nu de puține ori am ajutat-o să descoasă macrameurile de pe pânza cu modelul pe care se coseau (n-am acum răbdare să explic procedeul). Nu știu de ce-am povestit asta acum. Poate pentru că e întuneric, plouă și nostalgia toarce ca o pisică pe terasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu