Vă dați seama?

 - M-a pus dracu’ să-mi ridic ochelarii pe frunte, nu știu ce-mi veni! Vă dați seama, nu dormisem de 24 de ore. Ochi injectați, cearcăne, alea-alea. „Aveți ceva împotrivă să suflați în fiolă?”, aud, de sub cozorocul caschetei. „N-am! Ce să am?” zic. Dar eu, în mintea mea, rulam tot felul de scenarii. Nu eram cu mințile la mine, vă dați seama. Nu dormisem de 24 de ore. Poate iese dracu’ ceva de la apa de gură, de la mentolul ăla, mai știi. Asta-mi mai lipsea! Ăluia, când a văzut ce muian aveam, începuseră să-i tremure mâinile. De bucurie, cred. Probabil că zicea în mintea lui: „Gata, am mai prins unu’!”. Își făcea norma, știi. Suflu, ăla se uită… Rămăsese cu ochii pe aparat, de parcă nu-nțelegea ce vedea. „Știți ceva?”, zice. „Nu, nu știu! Ce să știu?”, zic. „A ieșit zero!”. „Păi cum altfel să iasă, dom’le, dacă n-am băut nimic?”.

Rămăseserăm toți patru cu ochii la Bogdan, așteptând continuarea, dar el n-a mai zis decât „Asta a fost tot! Vă dați seama?”. Victor a ridicat halba și a sorbit îndelung din ea, cu capul pe spate. Eu mi-am mutat privirea la noua lui parteneră, care mușca dintr-un pateu. Stătea pe scaunul din fața mea, n-o puteam evita. Avea pieptul atât de generos, încât strângea deasupra lui toate firimiturile de foitaj care se desprindeau din pateu. N-am putut să nu observ asta. Probabil că observaseră și ceilalți. N-aș putea spune.

Se lăsase o liniște supărătoare, încât aproape că-mi doream ca povestea lui Bogdan să fi fost mai lungă. De obicei îi plăcea să vorbească, dar se vede treaba că nu era în apele lui. Televizorul avea sonorul tăiat. 

- Mai vrea cineva cafea? Mai am făcută, nu cred că s-a răcit! zise Mioara ridicându-se cu ceașca goală în mână.

Nu voia nimeni. Eu mi-am întors privirea spre televizor așa, într-o doară, chipurile. Pe postul pe care rămăsese fixat se difuzau știrile și am putut citi pe burtieră că rușii bombardaseră din nou Kievul. 

- Ați auzit de Harry și de Meghan? întrebă Victor, apoi își șterse spuma de pe mustață. 

- Nu! Ce trebuia să auzim? se arătă interesat Bogdan. 

- Au adoptat o găină de la o amică! O găină de companie! Cică se rănise și a trebuit s-o mute din cauza modului în care o tratau celelalte găini. O băteau într-una cu ciocurile-n cap! Iar în cotețul lui Harry mai era ceva loc.

Mioara se întoarse din bucătărie cu ceașca plină și se așeză din nou lângă mine. 

- Are inimă de mamă, Harry, se știe! zise, fără să zâmbească. 

Pe noua parteneră a lui Victor o chema Cristina și era ceva funcționară la primărie, după spusele lui. Mă gândeam că trebuia să se lase pe spate ca să vadă ce bate la tastatură. La televizor se schimbase subiectul. Armata israeliană susținea că l-a eliminat pe șeful celulei teroriste din Nablus, care cică plănuia să efectueze un atac terorist la scară largă. 

- Mama are aproape optzeci de ani, dar de câte ori plec de la ea zice „Cobor cu tine, să te trec strada!”. Vă dați seama, să mă treacă pe mine strada, femeie cu doi copii! Și stă la etajul 8, pe Republicii! zise dintr-o suflare Cristina.

Mi-am pus două cuburi de gheață în pahar, am turnat peste ele trei degete de Jameson și am luat o înghițitură. De când îl știam, Victor își schimba partenerele cam o dată pe an. „Ce să fac dacă nu găsesc femeia potrivită?”, răspundea el ori de câte ori îi reproșa Mioara că e instabil și iresponsabil. 

Aflu de la televizor că oamenii de știință chinezi au creat o variantă mutantă de coronavirus care atacă creierul și este sută la sută letală la șoareci. 

- Poate că ar trebui să jucăm ceva! propuse Mioara. Avem de toate: cărți, remi, monopoly, scrabble...

Scrabble n-aveam, iar ea știa asta, dar mai știa și că nimeni nu-l va alege. Uneori nici eu nu-i prindeam ironiile, chiar după zece ani de căsătorie. 

- Nu, că durează mult și e deja târziu, vă dați seama! Mai beau o bere și-am plecat!

Bogdan era mai nou agent de vânzări la o firmă cu articole de curățenie și se scula devreme. Cel puțin așa pretindea. Ne cunoșteam de mult, fusesem colegi de facultate, dar tot nu reușeam să-mi dau seama când spunea adevărul și când nu. Berea o adusese el. M-am ridicat, m-am dus în bucătărie și am scos ultima sticlă din frigider.

Când m-am întors, pe burtieră tocmai se termina un titlu despre transportatorii și fermierii din Ilfov și Suceava, iar până să mă așez aflasem că în Gorj dețin permise auto 170 de nevăzători.

I-am turnat berea lui Bogdan și am împins una dintre farfuriile cu pateuri spre Cristina. 

- Serviți și din astea cu ciuperci! Sunt foarte bune! am îndemnat-o, cu gândul că mai devreme sau mai târziu tot va trebui să-și scuture firimiturile de pe piept.

Am simțit privirea Mioarei sfredelindu-mi ceafa, dar n-am întors capul. Interpretasem altfel privirea. După plecarea lor, aveam să aflu că o cunoștea pe Cristina din relatările unei colege. Lucra de fapt la o firmă de contabilitate, nu la primărie, așa cum ne spusese Victor. Ani de zile o snopise bărbatu-său în bătăi, așa că aproape se bucurase când doi indivizi în uniformă îi comunicaseră că suferise un accident mortal în timpul unor manevre la Cincu. Își creștea singură copiii și plătea o îngrijitoare pentru maică-sa, care suferea de demență senilă. Până la urmă și la firma aia de contabilitate tot cu calculatorul lucra, așa că trebuia să bată la taste.