Sensuri și priorități

Îl sâcâia o stare de neliniște, ca și cum ar fi așteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva, fără să deslușească ce anume. Se trezise cu ea de dimineață și fusese tentat să creadă că era urmarea unui vis și că va trece de la sine. Nu se întâmplase așa, firește. Starea persista și îl împiedica să treacă la acțiune, să facă ceva, orice. Nu-i stătea în fire să lenevească, dar parcă dintr-odată toate lucrurile pe care ar fi trebuit sau ar fi putut să le înfăptuiască își pierduseră importanța. O mai pățise, nu-i vorbă, mai ales în primele ore ale zilei, dar până atunci reușise de fiecare dată să depășească fără probleme impasul, gândindu-se că trebuia să meargă înainte, pentru că n-avea, chipurile, de ales. 

- Niciodată n-ai de ales! Nimeni n-are de ales! îi replicase George în vară, la un grătar. Trebuie să mergem înainte, asta ne e soarta! Fiecare cum e-n stare! Ai vreo îndoială?

Reflecta din când în când la răspunsul prietenului său, dar nu se putea hotărî dacă denota optimism sau resemnare. Poate câte puțin din fiecare. Atunci, pe loc, declarase ritos că nu-i deloc adevărat, că ai întodeauna de ales și că îți poți schimba soarta sau măcar poți încerca. 

- E ca și cum s-ar strădui Vasile să-și lase barbă! ripostase George, deschizând două beri dintr-un bax nou.

Izbucniseră amândoi în râs, pentru că ideea li se păruse într-adevăr caraghioasă. Femeile nici gând să râdă. N-aveau simțul umorului și nici nu-l cunoșteau pe Vasile.

George rămăsese șomer de doi ani, iar la vârsta lui șansele de angajare se apropiau de zero. Asta nu-l împiedica însă să găsească sens în fiecare zi, iar el îl invidia sincer pentru asta. Se apropiau amândoi de pensie și se întreba dacă el, aflat în aceeași situație, și-ar mai căuta de lucru. Cel mai des își răspundea că nu, nici vorbă. Ce-i drept el avusese noroc. Puțini se puteau lăuda că lucrau de treizeci de ani la aceeași firmă. Nici nu știi când trece vremea. Ce învățase în tot timpul ăsta? Că poți deduce, într-o oarecare măsură, personalitatea cuiva după modul în care ambalează un colet. Mai mult chiar, și după modul în care-l desface. Considera că nu-i puțin lucru. Dacă ai răbdare, afli lucrul ăsta la departamentul de primiteri, cum îi spunea toată lumea. Primiri și trimiteri, adică. 

Se făcuse nouă și un sfert și tot nu găsise motivația de a se apuca de ceva. Ieși pe terasă să fumeze o țigară, dar de cum deschise ușa pisica sări de pe fotoliul de răchită și începu să i se frece, mieunând, de picioare. Îi răsturnă în castronul verde un plic de hrană umedă și în cel roșu o mână de boabe, apoi o mângâie pe cap și pe spate. Ce-i mai plăcea... 

Prin iarbă țopăiau trei mierle, două femele și un mascul. Masculul are ciocul galben și inele portocalii în jurul ochilor, se știe. Le urmări cu privirea până când prima țigară îi arse degetele. Sorbi din cafeaua care se răcise deja și o aprinse pe a doua, pe care o lăsă să atârne în colțul gurii, ca Humphrey Bogart. Sau ca Marlowe. Scoase din buzunar telefonul și accesă aplicația meteo. Minus patru grade. La prânz vor fi plus zece. Soare. 

Până pe la treizeci și cinci de ani, hai patruzeci, nu-și imaginase așa viața. Avea alte priorități, alte planuri, care acum păreau lipsite de sens sau măcar de simțul realității. Îi reveneau rareori în minte și le alunga deîndată. 

Pisica terminase de mâncat și privea apatică mierlele, lingându-se pe bot. Altfel ar fi stat lucrurile dacă n-o hrănea, cu siguranță.

Scoase cea de-a treia țigară din pachet și bricheta din buzunar.

- Adu-mi două sticle de suc de roșii din beci, te rog! se auzi din bucătărie. 

În fiecare dimineață de sâmbătă, Alina gătea pentru câteva zile. Nu-i plăcea, dar nu avea nici ea de ales. Ca să nu se plictisească, uneori încerca rețete noi. Poate fi o soluție, de ce nu. 

El ar fi vrut să se ducă mai întâi la baie, totuși alese să nu riște vreo remarcă neplăcută. Puse țigara la loc în pachet, aprinse lumina și coborî treptele. În beci îl întâmpină mirosul cârnaților puși la uscat cu o săptămână în urmă. Alese de pe raft două sticle de suc de roșii și privirea i se opri pe peturile cu țuică. „E cam devreme”, își zise în gând. Înșfăcă totuși unul pentru mai târziu, când n-avea să mai fie prea devreme. 

- Dacă n-ai altă treabă, bagă și tu aspiratorul la etaj și după aia șterge cu mopul! zise femeia, după ce aruncă o privire scurtă sticlelor puse de el pe blatul imitând granitul. 

Petul îl lăsase afară, pe terasă, lângă masă. Starea de neliniște se risipise de parcă n-ar fi existat vreodată.