După ani și ani

 - Nu, nu i s-a făcut autopsie! N-au considerat-o o moarte suspectă! Era înregistrată cu o boală de inimă, iar cel care a văzut... care a constatat decesul, medic sau ce-o fi fost, a decis că aceea a fost cauza. Inima!

Tot timpul m-a privit în ochi. Chiar și în timp ce bea din pahar. Nu mi-amintesc cum am ajuns acolo, în cârciuma aia, aflată într-un cartier în care nu mai călcasem până atunci. O dugheană înjghebată între două case de la începutul secolului trecut, cu patru-cinci mese. Podeaua de scândură scârțâia la fiecare pas, iar godinul din colț degaja mai degrabă fum decât căldură.   

N-aș putea spune nici de ce m-am așezat la masa lui. Nu lipseau locurile libere la acea oră, la care oamenii de obicei muncesc. Avea ochii tulburi, tenul pământiu și părul în dezordine. A început să vorbească fără nici o introducere. De parcă m-ar fi așteptat. De parcă ne-am fi cunoscut.  

Primise un telefon la serviciu, de la o vecină. 

- Vino repede acasă, Damiane! A murit Marioara!

Marioara era maică-sa. Maria, de fapt, dar așa i se spunea în cartier. „Despre vecină ce să zic? Atâta o ducea capul!” adăugase, după o gură de vodcă. Firește, s-a dus imediat acasă. Se mutase din casa părinților de ani buni, după ce se însurase. Femeia zăcea pe podea, ghemuită lângă pat. Noaptea fusese înnăbușitoare, ca în iulie. E greu să descrii ce simți în asemenea momente. Nici n-a încercat. Murise de cel puțin douăsprezece ore. Taică-său vorbise ultima oară cu ea în seara precedentă, pe la șase. Un fel de-a spune, vorbise. Schimbaseră câteva vorbe, printre dinți. De când plecase el dormeau în camere separate și aproape că nu-și vorbeau. O mai și pocnea, din când în când. O mai făcuse și înainte, dar mai rar. Când fiul îi reproșa, tăcea. O descoperise dimineața, pe la opt. Probabil c-ar fi găsit-o mai târziu, dacă n-ar fi trebuit să se ducă la piață. Dormise așadar liniștit, în timp ce în camera de alături își dădea ultima suflare femeia alături de care trăise patruzeci de ani. Ți se face rău când auzi asemenea lucruri.

Chelnerița părea să-l cunoască. I-a adus o altă vodcă imediat ce a observat că paharul era gol. Pe mine m-a întrebat ce doream. Tot o vodcă doream. 

- De-atunci, tata a alunecat în altă lume. De înmormântare eu m-am ocupat. Nu-mi amintesc prea multe lucruri de atunci. Au venit ceva rude, cred. Pe unele nu le văzusem de la nunta mea și nici după aceea nu le-am mai văzut.

Mi-am aprins o țigară. În asemenea localuri viciile nu sunt amendate. I-am întins și lui pachetul, dar m-a refuzat printr-un gest. 

- Îl vizitam pe tata cam o dată pe săptămână, poate chiar mai rar! Trebuia, știi cum e! Îl găseam întotdeauna în fotoliul din bucătărie, de parcă nu se ridica niciodată de-acolo. Îi duceam de mâncare, spălam vasele, nu rareori acoperite de mucegai, făceam puțină curățenie… Mi se urca stomacul în gât când intram. El nu prea vorbea. Mai răspundea câteodată la întrebări, în rest... Fuma, în schimb, țigară de la țigară. Probabil că ieșea, totuși, altfel de unde avea țigări? Așa au mers lucrurile câțiva ani. Nu mulți. Până-n într-o dimineață, când m-a sunat o vecină. „Vino repede acasă, Damiane! A murit Manole!” Aceeași vecină. Nu mai trăiește, a murit și ea puțin după. L-am găsit pe tata în curte, întins pe pavaj. Un trup mic-mic, care-ți inspira milă. „Probabil că a adormit cu țigara aprinsă!”, mi-a explicat pompierul care părea șef. „N-a murit ars, s-a sufocat! Fumul degajat de buretele fotoliului, știți?”

A luat pachetul de pe masă, și-a scos o țigară și a aprins-o. 

- Mă lăsasem, dar ce mai contează! zice, apoi continuă. Toate astea s-au petrecut acum douăzeci de ani. Poate chiar mai mult. M-am gândit des la ei între timp, cum altfel? Puteau trăi mai mult dacă nu… dacă… Mă rog, de-abia trecuseră de șaizeci. Și i-am iubit pe-amândoi. Dar de-atunci am reevaluat întâmplările, relațiile… Nu mai văd lucrurile la fel, acum, dacă mai are vreo importanță.

„Nu mai are”, aș fi vrut să-i spun, dar n-am făcut-o. Băgasem de seamă că chelnerița ne asculta. Își făcea de lucru pe lângă noi. Ștergea mesele, mătura… Lui nu părea să-i pese. 

- Până acum câteva luni! Dormeam prost de la o vreme! Aveam coșmaruri, se vede treaba. Nu țineam minte nimic, dar mă trezeam speriat, apăsat de angoase! La serviciu mi-au atras atenția că nu-mi mai fac treaba așa cum trebuie! Mă certam cu Ileana din nimic! Repezeam copiii… 

Chelnerița lustruia masa de alături de minute bune. Nici nouă nu cred că arătase așa curată. Nu-i venea să plece, evident. 

- Mai adu două vodci, Lavinia, și vezi că ți-a mai venit un client! i-a zis el, fără să se întoarcă.

Chelnerița a plecat, vizibil jenată, s-a întors cu o sticlă pe jumătate goală, pe care a pus-o pe masă, între noi. 

- Na, să nu mai vin de zece ori! a zis ea îmbufnată și a plecat la altă masă, unde tocmai se așezase un bărbat între două vârste, îmbrăcat cu o pufoaică din care se ițeau, la coate, smocuri de vatelină. Nebărbierit, cu cearcăne, îl am și-acum în fața ochilor.

- Cum ziceam, repezeam copiii… Acum vreo două-trei săptămâni mă trezesc în miezul nopții cu ideea că mama n-a murit de inimă. Visasem ceva, se copsese vreo idee în mintea mea, Dumnezeu știe! Că poate tata-i de vină și de-aia a trăit în continuare cum a trăit! Nu i-a dat pace sentimentul de vinovăție! Nu mă-întreba ce cred! Habar n-am ce cred! Problema e că suspiciunea asta mă urmărește zi și noapte! De luni n-am fost la serviciu!

„Nici eu!”, aș fi vrut să-i spun, dar n-am făcut-o. Îmi prinsese bine povestea lui. Nu știu ce învață psihologii la școală, dar pentru pacienți uneori e mai bine să asculte, decât să povestească. Îți face bine la cap, ascultatul. 

- Acum mă duc să mă plimb! a zis el dintr-odată.

- Eu mai rămân! am răspuns.

Am părăsit cârciuma spre seară. M-am oprit la pizzeria lui Giovani, apoi la florăria de lângă și m-am dus acasă. Mi-am îmbrățișat soția și copiii. Ba chiar am zâmbit.

În primăvară am trecut în fiecare joi pe la cârciuma aia. Într-o joi îl întâlnisem pe Damian. N-am mai dat de el. În cele din urmă am întrebat-o pe Lavinia dacă l-a mai văzut. 

- Nu știu despre cine vorbiți, domnu’! mi-a răspuns chelnerița.

- Poate-ți amintești, am fost aici în preajma Crăciunului și am băut cu un bărbat care părea clientul casei! 

- Nu știu despre cine vorbiți, domnu’! a repetat ea. Numai de matale mi-amintesc! Ai stins sticla aia de vodcă scumpă, care aduna praf pe raft de câțiva ani. N-am cum să uit! Și-apoi n-avem prea mulți clienți care vorbește singuri! Oricum, nu cu orele! De altcineva nu-mi amintesc, domnu’! Să v-aduc o vodcă?