Același sânge

Deschid portbagajul, oftez discret și îmi plimb sastisit privirea pe deasupra mulțimii de sacoșe. Pentru patru cimitire, mă-nțelegeți.

- Ce să iau? întreb.

- Două candele, două coronițe, două pachete pentru împărțit și punga aia roșie cu sfoară, foarfecă și ce-o mai fi în ea! răspunde Raluca.

N-apuc să m-aplec cu totul că aud din spate o voce fals umilă, exersată: “Dă și mie un pachet, conașule, să-ți trăiască copiii!”. Desfac prima dintre cele cinci pungi roșii, ignorând cererea care continuă să se repete, deși mi-e clar că femeia n-are de gând să renunțe cu una cu două. 

- Dacă n-ai fi așa de insistentă ai avea de câștigat! Nimănui nu-i place să fie hărțuit! zic într-un târziu, fără să mă întorc. Modul în care pronunța cuvintele, ca și cum le-ar fi tușit, îi dezvăluiseră deja etnia, nu trebuia neapărat s-o văd.

Facem circuitul cimitirelor de două ori pe an: de Paște și de Crăciun. Mai degrabă ca să-i cânt în strună Ralucăi, decât pentru că aș simți nevoia. Mă gândesc des la cei plecați, așa că nu văd de ce-ar trebui s-o dovedesc aprinzând lumânări la mormintele lor. Cui s-o dovedesc? Oricum, copiii mei n-o vor mai face, n-am nici o îndoială. De ani buni îmi tot spun că ar trebui să las scris că-mi doresc ca trupul să-mi fie ars, iar cenușa împrăștiată în grădină. În pădure? O s-o fac, într-o bună zi, cât de curând, cât de curând.

Azi e Crăciunul. Dimineață frunzărisem ceva răcituri din picioare, în bucătărie, și reușisem să plecăm de-acasă la ora la care cei mai mulți se așează la masă. Întotdeauna întârziem, pentru că Raluca ține să pregătească pachetele pentru dat de pomană dimineața, ca să fie proaspete. Prăjește cârnați și carne, pune sarmalele în caserole, taie cozonacul și așa mai departe. Treabă bună, nimic de zis. Un pachet conține cam ce-ar mânca unul dintre noi la o masă. Știe că mulți dau de pomană produse ieftine, cumpărate special, dar ea nu face așa ceva. Împarte din mâncarea noastră, ca și cum i-ar invita la masă cu noi pe cei mai puțin norocoși. Îmi place lucrul ăsta.

Cum spuneam, avem patru cimitire de vizitat: la unul sunt mama și bunicii din partea tatei, dar și un văr și un unchi, tot din partea tatei, la altul se odihnesc tata și fratele meu, iar la al treilea se află mătușa și mama Ralucăi. Mai e și cel de la țară, unde a ținut cu tot dinadinsul să fie îngropat socru-meu. Una peste alta, durează patru-cinci ore. Ajungem să ne așezăm la masă spre seară.

E vânzoleală la intrarea în Eternitatea. Din mașina parcată alături, un Audi A5 gri ametist, răzbat manele, la volum maxim. Nici vorbă să găsim alt loc. 

Ca să intri pe poartă trebuie să faci un slalom printre tarabe încărcate de flori artificiale, candele de tot felul, ornamente de plastic și alte fleacuri de prost gust. Se vede treaba că aduce oarece beneficii comerțul ăsta mărunt, altfel n-ar fi aici ca la bâlci. Noi venim pregătiți cu tot ce trebuie, așa că nu cumpărăm niciodată nimic. Nu-mi place atmosfera, dar nu ea e cea care mă deranjează în primul rând. 

De-abia pătrundem pe aleea principală că se și lipesc de noi două-trei muieri, cu același text: “Dă și mie un pachet, conașule, să-ți trăiască copiii!”. Nu mai poartă fuste largi și colorate, ca pe vremuri, dar le recunoști imediat. Străbatem aleea privind înainte, fără să le băgăm în seamă. Am regulile mele: nu dau de pomană decât bătrânilor care-mi par a avea într-adevăr nevoie. Care-o merită. Îi recunoști imediat, după privirile apatice și hainele ponosite, dar curate. E o categorie aparte.

De Paște văzusem o gașcă întreagă sau mai degrabă o familie extinsă cărând sacoșe uriașe de rafie la o dubă deja plină ochi. Să tot fi fost opt-nouă, poate chiar zece. Femeile și copiii cărau, iar un bărbat aranja sacoșele unele peste altele, să încapă mai multe. Alți doi bărbați, până-n treizeci de ani, fumau, așezați pe bordură. Probabil că-s adevărate zvonurile că aleg ce-i mai bun din pachete, iar cu restul hrănesc porcii.

Raluca spune câte o rugăciune în gând la fiecare dintre cele două morminte. Probabil Tatăl nostru, n-aș putea spune exact. N-am fost vreodată curios să aflu. Eu leg coronițele de cruci, aprind candelele și-apoi tac câteva minute, cu gândurile aiurea. Chipul mamei aproape că mi s-a șters din memorie. Au trecut treizeci de ani de când a murit. Într-o iarnă, de Sfântul Nicolae. Pe-al bunicii nici atât. Îmi amintesc doar că era grasă și-mi dădea mereu bani pe ascuns, la plecare. S-a ferit întotdeauna de soții ei, dar cu nepoții s-a purtat frumos, de ce să zic. Înainte să plecăm îmi fac de trei ori semnul crucii. Larg, apăsat, nu în grabă. Am învățat de mic asta și cam cu atât am rămas. 

La poartă parcă s-au mai rărit oamenii, s-au împrăștiat pe la casele lor. Noi mai avem trei cimitire. Raluca se îndreaptă spre trecerea de pietoni, aflată undeva în dreapta, la vreo douăzeci de metri. Eu am rămas puțin în urmă, merg mai încet ca să-mi termin țigara. Ocolesc o tarabă, pășesc peste bordură și dau să-i fac un semn Ralucăi. Aud scrâșnet de frâne, simt lovitura și-mi pierd cunoștința.

***

Când am auzit scrâșnetul frânelor, pășisem deja pe trecerea de pietoni. Am știut imediat că se întâmplase o nenorocire. Am întors capul suficient de repede încât să văd mașina gri ametist îndreptându-se spre mine. Cei doi pași făcuți înainte, cât de repede am putut, n-au fost suficienți. M-a agățat cu oglinda și am simțit o durere ascuțită în brațul stâng. Am strigat și m-am prăbușit. Recunoscusem mașina și apucasem să-l văd și pe șofer. Știam cine e. Pe taică-său îl cunoșteam mai bine, doar îl votasem nu o dată, ci de două ori. Nici măcar acum n-a oprit.

Privesc de-a lungul străzii și văd un trup prăbușit în fața intrării în cimitir. Paltonul care-i place atât de mult e murdar de zăpadă. Mă ajută să mă ridic un tinerel brunet, cu ochii injectați, mirosind a țuică. Durează ceva până ajung la locul accidentului. Telefonul, nicăieri. 

- Am sunat eu, doamnă! zice femeia de la prima tarabă. Acuș vine salvarea!

Se întoarce apoi spre mulțimea de gură-casă. 

- Pune-ți, mă, mâna și scoteți-l de-acolo! ‘Tuvă-n gură de panarame! Hai, Zoro, Fernando, mișcați-vă!

Și spre mine: 

- Nu-s de nici un folos, doamnă, vai de capul lor!

Doi bărbați trecuți de prima tinerețe scot trupul din grămada de zăpadă care începuse să se înroșească și-l așează cu grijă pe trotuar. 

Mi-e cald, mă doare cotul și-mi vâjâie capul. O puștoaică filmează cu telefonul. Își mușcă buza inferioară și tot mișcă aparatul să prindă un unghi bun. 

- Nu te mai obosi, fă, degeaba! Am postat eu deja! strigă alta, îmbrăcată doar c-o bustieră galben neon pe sub geaca descheiată complet.

Femeia de la prima tarabă mă ajută să mă așez pe scăunelul ei pliabil, de camping. 

- Liniștiți-vă, că n-aveți cu ce-l ajuta! zice ea și-mi desface eșarfa de la gât. Acuș vine doctorii!

Ambulanța parchează lângă bordură. N-auzisem sirena. Din spate coboară doi bărbați în uniforme portocalii, depliază roțile tărgii, așează trupul pe ea și-l urcă.  

Femeia mă ajută să urc și eu și se așează lângă mine. 

- Numai o persoană! se răstește la noi unul dintre asistenți. 

- Ho, nebunule, că avem loc toți! Tu vezi de omul ăla, că de-aia-i venit!

Apoi mie: 

- Nu-s de nici un folos, vai de capul lor!

La spital mă lasă pe bancheta din sala de așteptare și dispare pe un hol. Mă ia somnul.

Mă trezește o asistentă cu un halat verde, scurt și pantaloni albi, drepți. Părul blond e negru la rădăcină. 

- E bine, doamnă! Vreți să mergeți la el?

Brațul nu mă mai doare, dar simt în gură un gust de cocleală. 

- Pe dumneavoastră v-a văzut vreun doctor? adaugă, când vede că doar îmi trec limba peste buzele uscate, fără să răspund.

Fac semn cu mâna că nu-i nevoie, sunt în regulă, deși nu-i chiar adevărat. Intru în salon, trag un scaun lângă pat și mă așez. E palid, dar liniștit și respiră regulat. Doarme, firește, ca oricine după o operație. 

- Să-i mulțumiți Rafaelei! zice asistenta. Ați avut mare noroc cu ea! Nu numai că a sunat, dar a donat și sânge. Și a mai adus doi hăndrălăi să doneze, că n-aveam de-ajuns pentru operație.

Tac. Nici măcar n-o privesc. Marian nu va afla niciodată de la cine a primit sânge. Nici el și nici altcineva. Cel puțin nu de la mine.