Punctul de rouă

 - Adică ce vrei să zici, că sunt lipsit de empatie? Un monument de egoism? Că mă strecor mereu când e vorba de pus osul la treabă? Că nu mi-am dorit niciodată copii pentru că e prea mare bătaia de cap? Că Irina m-a părăsit pentru că îi vorbeam cu condescendență, o umileam, cu precădere în public?

I s-au înroșit urechile de indignare. Arată îngrozitor, cu ochii holbați, urechile în flăcări și puținul păr pe care-l mai are zburlit, de parcă i s-a cățărat o pisică furioasă în creștet. Cătălin și Florin tac. Îi cunosc prea bine accesele. Ce-i drept Irina îl părăsise pentru că-l prinsese călare pe-o pipiță de la Contracte. Nu că ea n-ar fi... Dar nu la locul de muncă. Un alt fel de umilire decât cel ales de mine, așadar. În rest... Oftez și dau din cap, ca și cum cuvintele lui mi-ar fi provocat o mare supărare. De obicei are efect.

- Păi dacă nimic din toate astea nu-i adevărat, de unde știi că tu ești cel pe care l-am luat ca model pentru George?

Cătălin tușește în pumn, încercând să-și ascundă rânjetul, iar Florin ridică sprâncenele și întoarce privirea spre fereastră. Din boxe izbucnește sunetul distorsionat cu care începe America.

- O dai la întors, asta e! îmi replică Alex, deloc convins de argumentul meu. O dai la întors! Cum de unde? Casa lui e leit casa mea, fotografie, nu alta. Apoi George are vârsta mea, meseria, până și tatuajul cu acvila bicefală. Și o corcitură de Labrador. E divorțat și colecționează halbe cu capac. Ce vrei mai mult de-atât?

- N-o dau de loc la întors, să știi! Poate, repet, poate că am împrumutat câte ceva, dar doar pentru atmosferă. Știi cât de greu e să recreezi o atmosferă? Cât de dificil e s-o faci credibilă? Dacă zici că personalitatea și comportamentul lui George nu sunt ale tale, înseamnă că nu ești George, nu? Pentru că astea contează! Nimic altceva! Restu-i recuzită!

Mă țin tare, deși încep să cred că ideea de a-i invita la mine pe cei trei prieteni care se identificaseră cu personaje din noul meu roman n-a fost chiar strălucită. În săptămânile de după lansare îmi ajunseseră la urechi tot felul de zvonuri răutăcioase, azi unul, mâine altul, până când hotărâsem că nu mai puteam evita problema, trebuia să fac ceva. Așa am ajuns să-i invit. Se părea însă că în loc să diminuez tensiunile, izbuteam să le amplific. 

- Mă duc să mai aduc niște beri! continui, ca să rup firul discuției. 

Sper ca lucrurile să se mai liniștească între timp. Poate n-ar strica un rom lângă beri.

- Vin să te-ajut! se grăbește să se ofere Cătălin și mă urmărește în bucătărie înainte să apuc să-l refuz.

E devreme, nouă, nouă și ceva. Copilul familiei de deasupra nu vrea să se culce. Din bucătărie îl auzi cel mai bine. Uneori și din dormitor. Cred că are șase-șapte luni. Probabil că-i dau dinții.

În timp ce deschid ușa frigiderului, Cătălin se apleacă spre urechea mea și îmi șoptește:
- Nici nu puteai să-l descrii mai fidel!
Nu răspund, ce puteam să spun? 

Când intru cu berile, Alex ronțăie alune prăjite, iar Florin scrie un mesaj pe telefon. O clipă am impresia că diversiunea mi-a reușit, dar ți-ai găsit!

- Pe mine, mă credeți sau nu, nu m-a deranjat că apar ca un obez frustrat! preia ștafeta Florin. Deloc! Poate că așa sunt! Sau așa mă vezi tu, n-are-a face! Dar să mă omori în felul ăla odios încă de la pagina 24? E cel puțin supărător, recunoaște! Ca să nu mai zic de clișeu! Grasul moare întotdeauna, nu? Iar Alex, adică George am vrut să spun, George, care n-are nici o legătură cu Alex, nu numai că reușește să scape cu bine în final, dar ajunge și CEO la firmă! 

Adevărul e că nu prea știusem ce să fac cu personajul ăla și-l scosesem din scenă cum mă pricepusem. Nu-l puteam elimina de tot, avea rolul lui în broderie, însă aproape că se ceruse el afară din roman. 

- Dar iată că tu n-ai murit, Florine, nu? Ești bine mersi, bag seama! Sau altcineva îmi bea acum berea, nu tu?

Subțire argument, dar altul mai bun n-am găsit. Ar fi trebuit totuși să pritocesc niște răspunsuri înainte de a-i invita. „The end of family, / The end of crime”, șopti Eber în încheierea piesei, fix în momentul de liniște care urmase ripostei mele.

- Eu mă duc la toaletă! zice Alex, plesnindu-se cu palmele peste coapse.

- O clipă, așteaptă o clipă! mă bâlbâi și mă reped afară din încăpere.

Nu suport să dea cineva cu ochii de chiloții înșirați la uscat în baie. Fobie de burlac. Îi strâng la repezeală și-i îndes în dulapul de sub chiuvetă. Când să ies, dau peste Alex, care aștepta la ușă. 

- Adevărul e că a fost genial accidentul ăla și i se potrivește perfect! Am pus semn la pagina 24, pentru că nu mă puteam opri din râs.

Nu scot o vorbă. Nu risc. Îl invit printr-un gest să intre și mă întorc în camera de zi. Nu zăbovisem mult, tocmai se termina Anglia. „Using all your tricks to keep the picture blurred.” 

- Tot pe balcon se fumează? mă întâmpină Cătălin.
- Da! zic. Tot!

Doar noi doi fumăm încă, așa că ieșim împreună pe balcon. Îi întind pachetul, ne aprindem țigările și tragem cu sete. Zgomotul orașului s-a stins deja. Doar un tramvai mai zdrăngăne undeva, jos. Așa se aude când ia curba pe bulevard.

- Mi-ai promis că ceea ce ți-am povestit în noaptea aia la Râșnov va rămâne între noi! începe el.
- Și n-a rămas? răspund, prefăcându-mă că mă uit după un obiect pe care să mă așez.
- E în carte!
- E, dar întâmplările nu le mai știe nimeni! N-are cine să facă legătura cu tine!
- Le știu eu, nu-i destul? Iar unii prieteni din copilărie îl pot recunoaște pe tata!
- Hai, mă! Crezi că-și mai amintește cineva de tine? Ai plecat de douăzeci de ani din prăpăditul ăla de oraș.
- De mine nu, dar își amintesc de tata! N-au cum să nu-și amintească!
- Și crezi că ăia de care vorbești îmi citesc mie romanul?
- Mai știi?
- Nu fi stupid! Chiar dacă-l citește vreunul, chiar dacă-și amintește de tine sau de taică-tău, pe mine nu mă cunoaște nimeni de-acolo, așa că n-au cum să facă legătura.

Niște puști hohotesc între blocuri, așa cum făceam și noi cândva. Pe vremea noastră, vodca era de vină. Acum se pare că nu se mai bea așa de mult.

Florin s-a săturat de Laibach, așa că întrerupe albumul înainte să înceapă Francia și pune Swallow the Sun. Nu-i a bună, dacă le-a venit cheful de doom. Stingem țigările în cutia de conserve care ține loc de scrumieră și intrăm în timpul unuia dintre pasajele domoale de pe Hope. 

- Merge un rom? zic.
- Merge! Când nu merge? răspunde Alex în numele tuturor.

Aduc sticla, pahare și îi torn fiecăruia în parte. N-am boabe de cafea, dar merge și fără.
Florin se tot foiește pe scaun. Îl simt că ar vrea să spună ceva, dar așteaptă să se termine piesa. 

- Prieten ți-e ăla care ține la tine nu pentru calități, ci în ciuda defectelor! zice, imediat cum se sting ultimele acorduri.
- Ete na! izbucnește Cătălin. Hodorong-tronc! Și bicicleta era galbenă!
- Asta cu prietenul e din roman! remarcă Alex, spre surprinderea mea.
- Ba nu-i din roman, e din mine! răspunde Florin, împungându-se în piept cu arătătorul mâinii drepte.
- Din roman, din tine, ce importanță are? insistă Cătălin. Tot o prostie e!

Mă gândesc că nu-i același lucru dacă Florin și-a amintit fraza din roman sau eu l-am citat pe el atunci când am scris-o. Deloc nu-i același lucru. A început These Hours of Dispair, a doua piesă de pe album. Nu mă ajută să mă concentrez.

Cineva bate cu un obiect metalic în calorifer. Trebuie să fie cei cu copilul. Dau muzica mai încet și umplu din nou paharele. Alex povestește despre scandalul cu falsurile din expoziția Victor Brauner de la Muzeul Național de Artă. Îi place să fie la curent. Se contrazice o vreme cu Cătălin, apoi tac amândoi. Deschid o discuție despre concedii, care mai destinde atmosfera. 

S-a făcut aproape unsprezece, e de-abia miercuri, mijlocul săptămânii, așa că se hotărăsc toți trei să plece. Nu mă opun, nici măcar de complezență. 

- Am auzit că lucrezi la un nou roman! zice Florin în timp ce-și îmbracă paltonul.

Ceilalți doi întorc privirile spre mine. 

- Nici vorbă! Am în lucru un volum pentru copii! mint eu cu nerușinare.