Trei-trei, poartă-n casă!

Când vestea că nici unul dintre copii nu era al lui îi ajunse la creier, camera începu să se învârtă, în sensul acelor de ceasornic. “Filet normal, pe dreapta”, mai apucă să gândească, înainte de a se prăbuși pe singurul scaun de lângă masa din bucătărie. Meseria nu te părăsește în nici un moment, dacă i te-ai dedicat o viață. 

Sanda profită de descumpănirea lui și adăugă dintr-o suflare, fără să-i lase o clipă de răgaz, că fiecare avea alt tată. În acel moment îl bufni râsul. Nu se putuse stăpâni, deși ar fi vrut-o, ca să nu spulbere aparentul dramatism al situației. Până la urmă însă, dacă nu remarci ironia unui concurs de împrejurări, înseamnă că n-ai înțeles nimic din viață. 

- Asta-i tot ce-ai de spus? hârâi ea. Asta-i chiar tot?

Nu scosese-o vorbă, evident, dar reacția ținuse loc de cuvinte, probabil. Ea holbase ochii și se înroșise la față, ca atunci când… Ca atunci.

Nu mai e cazul!

 N-avea drujbă, așa că se chinuise cu fierăstrăul sabie pe care i-l cumpărasem de la reduceri, cu doi ani în urmă, când împlinise șaptezeci. Crengile nu erau prea groase, cele mai multe ca pe mână. Două dintre ele însă, a cireșului și a prunului, ceva mai zdravene, îl sleiseră de puteri. Când am intrat în curte reușise să le dea gata și-și trăgea sufletul pe treptele din spatele terasei, unde odată fumasem prima țigară împreună. Mi s-au umezit ochii când i-am văzut spatele gârbovit și ceafa ridată, arsă de soare. De când m-am mutat singur în garsoniera de pe Unirii mi se întâmplă des să mi se umezească ochii. Uneori din senin. Se pare că așa pățești după ce treci de-o vârstă. 

Vinovat

Printre mucuri și muci, printre coji și capace, printre peturi și doze, printre ace și table, gradele celsius se strecoară sleite, ca să moară-obosite pe asfaltul cârpit, zgrunțuros, dar râvnit, al orașului meu, caraghios imprimeu de care nu scap, căci nu voi.

Istorioara despre tăiat unghiile

Azi, marț fiind, după neistovitul calendar al zăbavnicului Serafim de Sarov firește, Putzin și-a tăiat pentru cea din urmă oară unghiile. Stătea el așa, în picioare - țeapăn ca o ulucă din Osetia, cum altfel - își strângea reverul cu mâna stângă, vezi-bine, îl mototolea cu degetele lui groase și grele, ca orice ideolog năstrușnic, și arunca priviri rele prin cea mai mică ambrazură a Kremșnitului. Mică-mică, ambrazura, atât de mică, încât nu încăpea prin dânsa decât o privire o dată și-atât. N-ajungeau deloc departe, privirile, n-aveau neam zvâc, intrau repede în vrie, una câte una, sfârleze cu fofeze, nu alta, și se pleoscăiau mintenaș de pavaj. De caldarâm, de caldarâm, mă corectează repede Erdogan, și el tot pentru ultima oară. Aferim, sultane, no problem, nu mă îmbufnez eu din atâta lucru, dă-l în mă-sa, caldarâm să fie, ca la Țarigrad. 

Cât de nou e lucrul de la domiciliu?

 Azi, acum, mi-am dat seama că lucrul la domiciliu nu-i o invenție din vremea covidului. În anii '70-'80, când am făcut eu școala, mi se cerea, din când în când, să declar ce sunt părinții mei (asta era exprimarea - adică ești ceea ce faci). Ai mei m-au învățat să spun simplu: tata - electrician, mama - cu lucrul la domiciliu. What a fuck! ar spune fii-miu. Ce pula mea-i asta! ar spune actorii din Teambilding. Pentru ocupația tatei nu trebuie să dau explicații, se știa și se știe încă ce-i ăla un electrician. Pentru a mamei însă, da. În anii '60, mama descoperise o cooperativă, cu sediul în Breaza, dar cu sucursală în Ploiești, numită "Arta Casnică". Structura asta avea două secții, care nu știu exact cum se numeau, dar știu cu ce se ocupau: una cu țesături artizanale tradiționale (ii - adică pluralul de la ie, ștergare și alte de-astea) și alta cu fețe de masă, mileuri și așa mai departe, croșetate sau realizate din macrame. Știți la ce mă refer, alea batjocorite începând cu anii '90. 

Limericks (10-21)

Era o țigară din Pakent,

Care a ars chiar foarte lent.

Viață scurtă a avut,

Plus încă un minut,

Ca și noi, țigara din Pakent.

 

Limericks (1-9)

Era un politruc din Vaslui,

Mândru tare de amanta lui,

Dar a spus un banc,

Prea de tot de franc,

Bietul politruc din Vaslui.

 

A căzut o băbuță (plagiat onest după Daniil Harms)

Adin varianta

Un cetățean pe nume Putin, prea curios din fire, s-a aplecat pe fereastră, a căzut și s-a zdrobit de pământ.
Un alt cetățean, pe nume Lavrov, s-a aplecat pe fereastră ca să se uite după cel care tocmai cădea și, fiind prea curios, a alunecat și el, a căzut și s-a zdrobit de pământ.
Apoi a căzut pe fereastră un cetățean pe nume Șoigu, apoi un cetățean pe nume Gherasimov, apoi un cetățean pe nume Narîșkin.
După ce a căzut și cetățeanul Patrușev m-am săturat să-i tot văd cum cad și am plecat la Piața Rotundă, unde, cică, un mut scoate pe gură panglici tricolore.

Dva varianta

Un cetățean pe nume Putin, prea curios din fire, s-a aplecat pe fereastră, a căzut și și-a spart capul de asfalt. Năuc și fără să înțeleagă ce i s-a întâmplat, s-a ridicat și a dat ordin ca gravitația să înceteze.
Auzind ordinul, un alt cetățean, pe nume Lavrov, s-a aplecat pe fereastră ca să se uite cine a dat ordinul, și, fiind prea curios, a alunecat și el, a căzut și și-a spart capul de asfalt. Năuc și fără să înțeleagă ce i s-a întâmplat, s-a ridicat și a transmis ordinul legat de gravitație. După aceea și-a văzut de drum.
Apoi a căzut pe fereastră un cetățean pe nume Șoigu, apoi un cetățean pe nume Gherasimov, apoi un cetățean pe nume Narîșkin.
După ce a căzut și cetățeanul Patrușev m-am lămurit că ordinul privind gravitația n-a fost respectat și am plecat spre Piața Prostituției, unde, cică, un mut apără gravitația.

Jurnalul idiotului de mine (7)

Ușa a fost cea mai mare invenție a omenirii. Până să stabilească unii că există uși de intrare și uși de ieșire. Un atentat la libertate, firește. La liberul arbitru. 'tu-vă muma-n cur cu regulile voastre. 

Tanti Cornelia

este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum.