este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum.
Între rudele mele de sânge nu s-au păstrat niciodată relații prea apropiate, cum am văzut la alte familii. Nici pe departe. N-aș putea spune de ce. Am luat-o ca pe o stare de fapt moștenită. Fiecare și-a văzut de-ale lui. Se ajutau la nevoie, dar se vedeau rar. Vizite formale, mai degrabă. După moartea tatălui meu am încercat să o vizitez, dar ba n-a fost acasă, ba a amânat... Am invitat-o la mine. Nu s-a putut. N-aș spune că am insistat. Ne sunăm de două ori pe an, de Paște și de Crăciun. Fie sun eu, fie ea. Deseori ne și auzim.
- Crăciun fericit, mamă! răspunde ea.
- Sănătoasă, sănătoasă? Ce mai faceți?
- Cu bătrânețea, mamă, ce să fac! Nu-i frumoasă! Voi?
Și tot așa, nu prea mult. Ni se termină repede cuvintele.
Tot de două ori pe an ne găsim urmele la cimitirul unde odihnesc într-o parte mama și părinții tatii și în alta, nu departe, unchiul și vărul meu. Cu ocaziile astea, eu și soția mergem și aprindem câte o lumânare, punem o floare... E mai degrabă dorința soției. Ele respectă tradițiile astea, se știe.
Tanti Cornelia are o nepoată, de la fiu. Căsătorită, cu copii de-acum... Se văd des, cum altfel. Mai degrabă ea a crescut-o. Maică-sa, ce să zic... Nu-mi dau cu părerea, de vreme ce n-o cunosc decât din auzite. Pe fiica vărului meu parcă am întâlnit-o o dată, când era copil. Cu siguranță nu mă va anunța când va muri bunica ei.
Azi, a treia zi de Crăciun, am sunat-o pe tanti Cornelia. Ieri și alaltăieri m-am luat cu altele. Nu mi-a răspuns. Poate că n-a auzit telefonul. La cimitir încă n-am fost. Voi mai găsi pe morminte florile puse de ea?
Credeam că numai în familia mea e aşa - de exemplu, unul dintre verii mei primari are nepoţi pe care nu i-am văzut niciodată. Nu ştiu nici măcar cum îi cheamă. Dar ţine legătura cu mine. Nu mă-ntreabă ce mai fac, îmi trimite bancuri pe mail şi, mai nou, pe whatsapp. La mail-uri nu-i răspund, dar pe whatsapp pun emoticon-uri care râd cu poftă. El mi-a mulţumit când i-am urat "la mulţi ani" de ziua lui, dar nu şi când i-am urat Crăciun fericit. N-o fi avut timp, i-or fi venit nepoţii în vizită.
RăspundețiȘtergere