Când vestea că nici unul dintre copii nu era al lui îi ajunse la creier, camera începu să se învârtă, în sensul acelor de ceasornic. “Filet normal, pe dreapta”, mai apucă să gândească, înainte de a se prăbuși pe singurul scaun de lângă masa din bucătărie. Meseria nu te părăsește în nici un moment, dacă i te-ai dedicat o viață.
Sanda profită de descumpănirea lui și adăugă dintr-o suflare, fără să-i lase o clipă de răgaz, că fiecare avea alt tată. În acel moment îl bufni râsul. Nu se putuse stăpâni, deși ar fi vrut-o, ca să nu spulbere aparentul dramatism al situației. Până la urmă însă, dacă nu remarci ironia unui concurs de împrejurări, înseamnă că n-ai înțeles nimic din viață.
- Asta-i tot ce-ai de spus? hârâi ea. Asta-i chiar tot?
Nu scosese-o vorbă, evident, dar reacția ținuse loc de cuvinte, probabil. Ea holbase ochii și se înroșise la față, ca atunci când… Ca atunci.
- Trei-trei! Suntem chit! șopti el în cele din urmă, aproape fără voie.
Avea multe defecte, Sanda, chiar mai multe decât îi enumeraseră prietenii când îi anunțase că se însoară, dar prostia nu se număra printre ele. În nici un caz. Înțelesese imediat sensul spuselor lui și rămăsese cu gura căscată, nehotărâtă dacă ar trebui să se enerveze sau să râdă, la rândul ei. Era o femeie calculată, Sanda, așa fusese de când o cunoscuse. Calculată, lucidă și cu un soi de decență a cărei semnificație el o înțelegea de obicei prea târziu. La fiecare naștere, de pildă, îi refuzase prezența. Iar el acceptase fără să insiste, cu o recunoștință pe care nu știa cât de bine reușise s-o ascundă.
- Anticoncepționalele sunt o formă a liberului-arbitru! zise ea, cu o urmă de sfidare în glas. N-am vrut cu tine, am vrut cu ei! Ca să fie clar! Probabil că și curvele tale au gândit la fel! Freedom of choise, nu? Ți-aduci aminte!
Știa ce și când să spună ca să-l facă să se simtă prost. Da, și-aducea aminte. Așa cum își aducea aminte privirea rece, de fost secretar de partid, a tatălui, și tăcerea mamei, care nu îndrăznise vreodată să-l contrazică. N-o plăcuseră pe Sanda. Se îmbrăca prea curajos, avea opinii liberale și vorbea deschis, nu menaja pe nimeni. Fără finanțare de la părinți trebuise să renunțe la facultate și să se angajeze la atelierul lui Triță, unde iarna îți înțepenea mâna pe cheile fixe, iar vara prăjeai ouă pe banc. De însurat, tot se însurase însă. Iar la atelierul lui Triță lucrase până la pensie.
- Așadar? întrebă ea, după o scurtă pauză. Bănuiesc că n-o să te opui divorțului! Copiii-s mari de-acum, pe picioarele lor, deci de data asta nu poți să-i invoci ca motiv. Să n-avem vorbe! Casa o vindem și împărțim banii, bineînțeles! Nu-i nevoie să cheltuim cu avocații!
La televizor începuse serialul ăla cu Brian Cox, care câștigase nu știu câte Emmy. Recunoscuse coloana sonoră.
- Nicidecum, Sanda! zise. Nici să nu te gândești!
- Uite că tocmai am făcut-o! Împărțim totul egal, conform legii! Ai putea fi și tu decent, măcar o dată.
- Împărțim conform legii, dacă avem ce! Dacă nu cumva se face scrum, casa, în urma unui accident nefericit! Instalațiile electrice produc atâtea tragedii…
Ea îi căută privirea, ca să vadă dacă vorbise serios, dar n-o prinse, pentru că el fixa deja fâșia de perete de după ușă, singura goală, fără nici un obiect suspendat. Britell parcă-l chema pe compozitor, sau ceva asemănător.
- Și de ce-ai face așa ceva, mă rog? zise ea, cu o iritare prost mascată.
- Pentru că eu am unde să mă mut!
Adică ea nu avea unde. De afară se auzi pocnitura unei petarde. Trecuseră cinci zile de la Revelion, dar tot se mai găseau smintiți care nu se treziseră încă.
- Și-atunci ce propui, mă rog frumos?
- Nimic! Propun să nu facem nimic! Contează ce-a fost? Pentru noi mai contează?
- Să înțeleg deci că vrei să rămânem împreună?
- Deci vreau să rămânem împreună.
- Și de ce vrei asta?
- Pentru că amândorura ne e teamă de singurătate, de exemplu! Pentru că nici unul dintre noi nu vrea s-o ia de la capăt cu un necunoscut, trebuie s-o recunoști. Pentru că n-a mai rămas prea mult!
- N-a mai rămas, ce-i drept!
Tonul vocii i se înmuiase, asprimea dinainte se pierduse.
Se ridică de pe scaun, deschise ușa frigiderului și scoase sticla de whiskey single malt primită cadou cu mai bine de un an în urmă de la fiul cel mic. Cel despre care spuneau cu toții că seamănă cu el. Cel care, spre deosebire de surori, îi vizita din când în când.
- Vrei?
- Da, vreau!
- Cu două cuburi, bănuiesc!
- Cu două cuburi!
Turnă în pahare, iar pe-al ei îl puse pe colțul blatului, atingându-i în treacăt cotul, ca din greșeală.
- N-avem nimic de mâncare! zise ea, după ce sorbi din băutură. Comanzi ceva?
Se uită la ceas. Era încă devreme.
- Nu! Mai bine mergem la pizzeria de la capătul gangului!
Ar fi vrut să adauge “Ne-am simțit întotdeauna bine acolo!”, dar se stăpâni. Începuse deja să se îndoiască de adevărul spuselor ei. Oricum, el n-o înșelase niciodată.
- La Bella? Da, e plăcut acolo! În cinci minute sunt gata! Cred că rochia verde e cea mai potrivită. Aia cu model auriu. În verde și auriu / Te simți cam zurliu.
Râseră amândoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu