Nu mai e cazul!

 N-avea drujbă, așa că se chinuise cu fierăstrăul sabie pe care i-l cumpărasem de la reduceri, cu doi ani în urmă, când împlinise șaptezeci. Crengile nu erau prea groase, cele mai multe ca pe mână. Două dintre ele însă, a cireșului și a prunului, ceva mai zdravene, îl sleiseră de puteri. Când am intrat în curte reușise să le dea gata și-și trăgea sufletul pe treptele din spatele terasei, unde odată fumasem prima țigară împreună. Mi s-au umezit ochii când i-am văzut spatele gârbovit și ceafa ridată, arsă de soare. De când m-am mutat singur în garsoniera de pe Unirii mi se întâmplă des să mi se umezească ochii. Uneori din senin. Se pare că așa pățești după ce treci de-o vârstă. 

- N-ai stare, tată, n-ai stare! Mai lasă-le-n mă-sa de treburi! zic, în timp ce mă apropii de el. 

Nu-mi răspunde. Doar bate ușor cu palma dreaptă treapta pe care stă, așa cum îl liniștea pe Pongo atunci când își ciulea urechile la vederea vreunei păsări. Mă așez și privesc înainte, ca și el. Îmi întinde un pahar pe care abia se mai distinge Turnul cu Ceas din Sighișoara și scoate o sticlă de țuică dintr-o găleată cândva de vopsea lavabilă, folosită acum ca să strângă apă de ploaie. Și-a păstrat obiceiul, chiar dacă nu mai are de cine se ascunde. Toarnă în pahare, mai întâi mie, apoi lui. Bem, fără să ciocnim, ca întotdeauna. Încerc să nu mă strâmb. N-avem aceleași gusturi.

- Puteai să-mi spui ce-aveai de gând! Îmi făceam timp în weekend și vedeam să te ajut! 

Ne aprindem câte o țigară, fiecare din pachetul lui. 

- Alaltăieri a trecut și soră-ta pe-aici! zice, după două fumuri. Cică pe 28 are a doua înfățișare! 

- Vor urma și altele, tată! Nu se termină așa repede. Spre deosebire de mine, Lia are copii! Mai mult de-atât, sunt și minori. Va dura ceva, chiar dacă ghiorlanul e plecat din țară. 

Săptămâni întregi după nașterea gemenilor tata a făcut cinste la Geamuri multe tuturor cunoscuților care intrau pe ușă. Deloc puțini, mai ales după ce zvonul se răspândise în cartier. Ospătarii nu cred să fi fost străini de povestea asta. Nu s-a oprit decât când mama i-a cerut să aleagă între cârciumă și casă. Știa să pună problema, mama.  Măcar atât. Era sâmbătă. Luni, tata a plecat dis-de-dimineață cu mașina și s-a întors după trei ore cu cincisprezece puieți de pomi fructiferi. Un snop. Nu cred să-i fi numărat. Pur și simplu a ales și a cumpărat, cum făcea de obicei. I-a plantat în aceeași zi pe fâșia cu gazon din dreapta casei, pe două șiruri. Pe-al cincisprezecelea l-a plasat lângă intrare. Prunul, firește. În anii următori i-a tuns în fiecare primăvară, dar nu așa cum recomandau videoclipurile de pe youtube. I-a lăsat fiecăruia câte o creangă pornită de la o jumătate de metru de pământ. 

- Să se cațere mai ușor copiii, nu să se chinuie ca noi! Ca mine! avea să-mi explice la parastasul de șase luni al mamei, după ce-au plecat musafirii. 

Când Lia s-a refugiat pentru prima dată la ei, gemenii abia împliniseră șase ani. Țin minte perfect, pentru că în vara aceea m-am îndrăgostit de Otilia. Mama nu murise încă, iar el era în putere. I-a lăsat pe toți trei în grija ei și a lipsit patru ore de acasă. Nu știu nici acum ce-a făcut în timpul ăla, dar cert e că Lia s-a întors a doua zi în apartamentul lor, cumpărat de-ai mei din economiile de-o viață, și că ghiorlanul, așa cum i-a spus tata din clipa în care l-a cunoscut, s-a liniștit o vreme. Cel puțin Lia nu s-a mai plâns. La înmormântarea mamei însă, a apărut iar cu ochii vineți. Tata n-a mai plecat de-acasă, a dat doar un telefon. Avea destui prieteni în cartier care nu se temeau de-o acuzație de ultraj judiciar. După ce-a fost externat din spital, ghiorlanul a plecat în Germania, la o mătușă, și nu s-a mai întors.  

Cât stătuseră la ai mei, gemenii nu ieșiseră din casă. Tabletele și telefoanele le erau de-ajuns. Nero, nepotul lui Pongo, îi speria. Grădina nu le trezea interesul.

- Măcar n-o mai văd cu ochii vineți! răspunde tata într-un târziu.

Scoate apoi din nou sticla din găleată și umple paharele. 

- Să dea Dumnezeu, tată!

Îmi aprind încă o țigară. 

- Până la urmă de ce-ai tăiat crengile? întreb, deși știu răspunsul. 

- Nu mai e cazul, băiete! Nu mai e cazul!