Până la un punct (fragment)

[...]

Ies în Via Galba, uitând frica înăuntru... în spatele porţilor... printre maşinile lăsate pe jenţi... Vadim se îndepărtează alene, cu umerii căzuţi, cu fruntea plecată, cu poalele trenciului fâlfâind. Spre vest se îndepărtează.

„The West is the best, the West is the best

get here and we’ll do the rest.”

(melos britann din Secolul Rătăcit)

De după colţ, dinspre clădirea cândva cinetică a Băncii Traco-Alamane, se ivesc motocentaurii. Ultimele raze ale soarelui patinează pe apărătorile cromate. Pieptare negre din osmiridiu, cu o buhă cu aripile deschise gravată sub pectorali. Oasele craniilor modelate ca nişte coifuri frigiene, cu obrăzare proeminente din senzoţel. Bicepşi taurini strânşi de brăţări late din argint, ornate cu noduri celtice. Îngerii lui Azrael, ăl mai sălbatic cuib din Zăluda.

Nici ţipenie pe artera largă. Doar Vadim. Când îl zăresc, urletele li se împletesc într-unul singur, ca toroanele într-un cablu, acoperind până şi vuietul prelung al sirenelor montate pe eşapamente. Nu fuge, Vadim. Se opreşte... aşteaptă... priveşte o clipă cerul... parcă vrea să găsească ceva acolo... în întinderea plană... monocoloră... schiţează un gest neclar cu mâna dreaptă... neterminat... poate... Deschid gura într-un strigăt mut. Fără noimă... Ştiam, oricum... Are moartea în sânge, Vadim... Nu, nu ca noi, ceilalţi.... Noi cochetăm... afişăm... ne facem că... Departe... departe... Vadim, nu. Pentru el, viaţa-i o găleată goală uitată sub o conductă spartă. Mai trece-o zi, mai cade o picătură. Şi tot aşa... Tot aşteaptă să se umple, de parcă nu-i găleata lui... Patetisme ridicole? Isterii jenante? Nerăbdare? Nu, nici vorbă! Un mort în pauză, ăsta-i Vadim.

Aşa că nu fuge, nu. De ce-ar face-o? Aşteaptă picătura din urmă. Bestiile formează un cerc în jurul lui... fără să oprească... fără măcar să încetinească... se învârt... se învârt... ambalează motoarele... sirenele urlă... flamurile verzi, agăţate de vergelele metalice crescute direct dintre omoplaţi, fâlfâie a pustiu. Gata! Preţ de-o clipă, totul încremeneşte... vântul a rămas blocat între crengile desfrunzite ale castanilor... burdihanele norilor adastă neclintite... fenestrele îşi îngheaţă reflexele... o pungă de hârtie şi-a întrerupt căderea mult deasupra pavimentului de granit... gazele de eşapament par un desen pe un mur...

Unul dintre motocentauri, arhontele de cuib, după culoarea apărătorii nazale, ridică lanţul şi loveşte... Aud zalele spintecând aerul... dizlocând moleculele... bufnind sec pe umărul lui Vadim... Nu scoate niciun sunet, Vadim, doar cade în genunchi... Buf! Apoi lovesc ceilalţi... pe rând... până la ultimul neofit... o singură dată... cât pot de tare... după legile hadit... Şi cerul se spârcuie... norii se deşiră spre vest. Spre vest... mereu spre vest...

Arhontele scoate de sub pieptar o placă de mărimea unei palme şi o aruncă peste trupul fără viaţă. Ambalează apoi motorul... o dată... de două ori... ţâşneşte spre Calea Lupercalia... Cercul se desface...

Îmi tremură bărbia... îmi simt ochii umezi... o gheară în piept... strânge... strânge... doare... nu mă pot clinti...nu mă pot apropia, nu... nu, până când nu coboară noaptea mică peste oraş... noaptea mare e de mult acolo... înăuntru... sub stern...

„Salutări de la Svetlana”. Atât desluşesc pe placa de aramidă... patru cuvinte mâzgălite cu acrilat roşu... litere chinuite... colţuroase... Aşadar, nu o trudnică fusese... nu o păpădie... nici pe departe... Mă îneacă râsul. Cine-ar fi putut crede... cine să-şi imagineze... o muiere de-aia care călăreşte herghelii de cai putere... o sibilă cât uşa ... o nataşă de-a motocentaurilor... doldora de implanturi musculare... cu umeri de campion de khuresh... coapse ca două morse în pragul iernii... crupă de iapă... sâni de doică balunda... vulvă de Sheela Na Gig... una de-asta bruscată de un prăpădit ca Vadim? Forţată? Violată? Iahve, Sugrumătorule! Fără ca ea să... dacă ea nu... împotriva... Omorâtă da... poate... dar violată?

Nici vorbă... ai plătit pentru că ai uitat Regula, prietene... valabilă peste tot, mai ales aici, în Tiriscum... Asta a fost... Zgâieşte-te, dar n-atinge. Ţoale de lux... periferice pentru virtual... Cliens Collapsus... femei... Nu pentru tine sunt... n-au fost...

Mă aplec peste mormanul de carne... oase frânte... smocuri de păr... Caementumul a absorbit balta de sânge... Ani de zile va persista pata... A ieşit din pauză, Vadim. Din pumnul stâng, chircit ca o gheară, atârnă un şiret. Îi desfac degetele... calde încă... poate doar o impresie... Strecor în buzunar amuleta cu cele trei chipuri ale zeului Lugus. Mă ridic... dau să plec... Nu... totuşi... nu se poate aşa... merită mai mult, Vadim.

[...]

Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.