[...]
Doar o doză m-a costat informaţia, o fiolă de-o jumate de brumă-jap. Aşa-i spun motocentaurii, brumă-jap. Brumă, pentru că, de cum şi-o trag în venă, rezervorul, amortizoarele, apărătorile şi tot ce mai e cromat în structura lor se-acoperă de-un strat subţire de promoroacă, iar jap, pentru că, dacă ai proasta inspiraţie să pui mâna pe elementele alea, îţi rămâne pielea lipită de ele, ca de-o clanţă de oţel în toiul iernii. Bruma-jap are culoarea garumului de Francidunum şi te duce direct la Zalmoxis. Instantaneu, fără viză, fără licenţă, fără taxă de transport. Brumă-jap vinde doar Ostrea, ultimul cu numele ăsta dintr-un lung şir, care avea să se termine odată cu moartea lui.
Zăcea pe-o rână în curtea interioară a unui cvartal de pe Via Carpurnius Galba prăpăditul, şi râgâia şi scârţâia şi n-avea nicio şansă să-l ajute careva. Am făcut-o eu, Nefârtatul ştie de ce. De ce-ai ajuta un motocentaur scuipat până şi de cei din ghilda lui? Din milă? Din teamă? Din interes? Din solidaritate? Poate că există, totuşi, ceva acolo sus, foarte sus, dincolo de Inel. Cineva?
A-nţepenit ca lovit de tetanos după ce i-am injectat fiola în mufa spinală. Cât p-aci să cred c-am exagerat doza, dar ţi-ai găsit! Fusese mare, foarte mare, e-adevărat, dar nu îndeajuns pentru a-l curăţa. O vreme n-a scos niciun sunet. Apoi servoşarpele cuplat la vasele nazale a prins viaţă, s-a smuls din perii rari de deasupra buzei superioare, s-a descolăcit şi a-nceput să se zbată, muşcând spasmodic lobul urechii stângi.
„Ăsta-i gata!”, mi-am zis, ridicându-mă-n picioare. Încercasem, ratasem. Şi? Regrete n-aveam, de ce să mint?
Tocmai îmi ştergeam genunchii strâmţarilor, când a-nceput să-i zumzăie ceva în torace. Ca zgomotul de fond al unui emiţător ieftin, folosit de kinderi în fostele clădiri de birouri în care-şi făceau veacul. M-am întors şi-o clipă ne-am privit în ochi. Mă rog, el m-a privit în ochi, eu, în biocaptoarele implantate în orbite. Nu-s convins că m-a văzut. Mai ales că aproape instantaneu a-nceput să turuie. O peroraţie sinalefică pe care cu greu am înţeles-o, în romayană cum era. Şi, culmea, nu mi-a dat de gândit asta. Ce să-i faci, deseori avem mai temeinică încredere în manifestările instinctuale sau subconştiente. Le bănuim mai adevărate. Cuvintele se-ncălecau, se ciocneau între ele, se amestecau într-o singură tânguire, ca un bocet de naştere. L-am ascultat încremenit, incapabil de vreo reacţie.
„E plină luna. Pândeşte de deasupra turnului Kukumatz. Ca un nasture de fildeş. Ne adunăm toţi cei din Dâra Stacojie. Toţi membrii cuibului. Cei care mai trăim. Cei care n-am migrat spre colonii. Eu, Coiotul, Vizantea, Sârmă şi încă vreo câţiva. O duzină. Şi Loază. Ca nebunii gonim prin gangurile din dreapta bulevardului Genucla. Ne simţim bine. Beţia vitezei ni s-a urcat la cap. Urletul motoarelor se strecoară prin uşile clădirilor părăsite şi iese prin spărturile din acoperişuri, înălţându-se la cer. Ca o incantanţie pentru cei ajunşi în coloniile de-acolo. Pentru cei pe care i-am cunoscut. Faţă, Corban, Limax... Câteva zeci. Dintr-odată, de pretutindeni, Cuşme Verzi. De pe acoperişuri, din clădiri, din gurile de canal... Mulţi şi sălbatici. Nucleul dur al Tinerilor Dawos. Capul Coiotului zboară ca un abajur chimoghez, retezat de cablul întins de-a latul gangului. Se izbeşte de-un panou publicitar din care rânjeşte cu toţi dinţii Scoretos, ultimul purtător al mâinii lui Genostes. Vizantea îşi scuipă plămânii lângă un mur, cu anvelopele sfâşiate până la os de tripodurile lamelare ascunse în duroplastul străzii. Din toracele sfărâmat îi atârnă câteva organotuburi, care mai zvâcnesc de câteva ori sub presiunea lichidelor magnetice. Atârnă spânzurat de-o grindă Loază. Trei Cuşme îl terciuiesc sistematic cu bare din fulgoţel. Eu zac în mijlocul gangului, într-o baltă de ulei. Nu sunt în stare să ripostez. N-aş fi nici dacă nu m-aş fi încurcat în năvodul arahne aruncat de undeva, de sus. Doi puştani mă lovesc cu lanţurile. Apoi cu picioarele. În fiecare noapte le visez opincile. Cu vârfurile întoarse mânjite de sânge şi de umori. Şi aud ritmul. Brutal, obsedant, rapid. Ritmul căluşarilor. Apoi întunericul. Ca un val de ulei ars, întunericul. Şi dimineaţa. Prima dintr-o altă viaţă. Nimic nu mai e ca înainte. După câteva zile îmi revin. Oarecum. Ajutat de Lepşa, măcelarul ăla de pe Marsala. Ştie el câte ceva, are mână, că doar a fost ucenicul lui Arhelau, dar foloseşte materiale proaste. Erzaţuri songhayeze ieftine, culese din grămezile de rebuturi rămase prin halele abandonate. Am stat o vreme la el, în subsolul fostului magazin Horowitz. Când m-am pus pe roţi, m-a dat afară. Dar nimic nu e ca înainte. Am momente de pierdere a controlului. Se conectează ceva aiurea, acolo, înăuntru. E ceva defect. Mă-sa ştie ce nu merge cum trebuie. Acum vreo două săptămîni m-am trezit cu nişte mesaje în cap. Rare la început. Imagini, formule, uneori cuvinte... Într-o limbă pe care n-o cunosc. N-o cunoaşte niciun pământean. De ieri emisia e aproape permanentă. Sursa e dincolo de Inel. Ştiu asta. Iar ăştia care emit se-ndreaptă spre Pământ. Vin încoace. Vor să ne-ajute. Aşa că vreau să trăiesc. Măcar până atunci.”
[...]
Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu