După noi, vor rămâne doar ceilalți (fragment)

 [...]

În dimineaţa următoare, Goran a venit însoţit de O’Casey, cel de la Societatea Galba, musculacul, nu proprietarul cofetăriei. Au trântit uşa de mur şi au acţionat rapid, ca un comando apaş. Planificaseră totul peste noapte, în amănunt, la Doi Smuciţi, cu o sticlă de tequila Michoacan între ei, schimbată de câteva ori. Nici nu le-a păsat de zbieretele lui Talkie. Le-au făcut o injecţie în pulpă şi i-au redus la tăcere.

Când s-au dezmeticit, mai aveau puţin până să intre în Romula pe Via Taliata, încă străjuită de sicomorii plantaţi de sclavii quechua aduşi în capitală de Huetrotl Valerian cu mai bine de un mileniu în urmă, după victoria de la Vilcapampa. În dreapta, dincolo de siluetele gemene în formă de copită cilindrică ale sediului Agenturii Imperiale de Investigaţii, se zăreau apele cenuşii ale golfului Mexcalli Maximus. Trei crucişătoare de străpungere purtând flamura flotilei de gardă Tlaltecuin, singurele supravieţuitoare ale dezastrului de la Odinland, tocmai intrau agale în port, afumate şi cu bordajele găurite. Pe toate posturile se vorbea de atacul prin surprindere al tracinzilor, care zdrobiseră flota romayană a Atlanticului în numai câteva ore.

Puţin le păsa siamezilor de război, aşa cum nu le păsa nici de mutare, căci depăşiseră vârsta la care jinduiau la lumea de-afară. Reţeaua-i aceeaşi, indiferent de unde pătrunzi în ea. Altceva nici nu contează.

Spre seară, i-au debarcat în pivniţa unei vile în stil toharic, austeră şi riguroasă, veche de şase secole, o ruină aproape, moştenită de Goran de la bunicul din partea tatălui, fost consilier militar la curtea lui Gorm Năsosul. Lucrurile se află, dacă ştii unde să cauţi. Acolo, printre mobile hârbuite, se întruneau anarhiştii din cvartalul Trivium, o şleahtă de ţăcăniţi impotenţi care aşteptau ca idioţii să vină Ziua Entropiei, ca şi ceilalţi de-aceeaşi teapă din Novae Orlaenia, de altfel. Elaborau planuri măreţe şi radicale membrii Cuibului Kucumatz, niciodată puse-n aplicare, se dădeau mari unii în faţa altora, se mai lăsa câteodată şi cu câte-un nas spart, rareori, ce-i drept... Două-trei duzini de papagali duşi cu capul. Îi atrăgea Goran pe-alde ăştia pe unde se ducea, ca pe muşte. Mă rog, fleacuri.

Pivniţa în sine nu se deosebea cine ştie ce de demisolul de pe via Pavarotti. O saltea zapotecă umplută cu iarbă de mare într-un colţ, pătată, fireşte, şi roasă pe margini, câteva taburete din lemn adevărat, pe care îmbuibaţii ar fi dat ceva denari, o masă şchioapă cu însemnele unei locante numite Ridichea Ouată, un încălzitor catalitic cilindric, aproape nou, un epurator osmotic de apă fără agăţătoare, nişte rafturi încastrate în murii căptuşiţi cu cărămidă de Angelocastrum. În plus, rămăşiţele unui tapet cu margarete mov. O culoare frumoasă-n fond, dar execrabil folosită. În minus, fenestra cu zăbrele. Şi, bineînţeles, un terminal, luat la mâna a doua, dar dintr-o generaţie mai nouă decât cel din Novae Orlaenia.

Trecea din când în când pe-acolo, Goran, nu i-a lăsat de izbelişte. Se simţea pesemne răspunzător, odată Dakota moartă. Suflet mare, anarhistul, într-o lume plină de pitici, ca să zic aşa. Nici nu ştiau când venea. Ori îi pândea, ori le-nvăţase programul şi tabieturile, dacă aveau aşa ceva. Găseau cam o dată pe săptămână câteva conserve, uneori şi două-trei tricouri, modificate gata, special pentru ei, şi alte mărunţişuri utile.

Talkie râdea de fiecare dată sau, mă rog, scotea scârţâitul ăla de balamale neunse care la el ţinea loc de râs. Râdea pentru că-l dispreţuia pe Goran, cu rămăşiţa lui de morală cu tot. Numai în ziua în care au găsit, pe lângă fleacuri, şi un diem n-a râs. Aflaseră despre scula asta din Reţea şi-şi doreau una, dar nu i-ar fi mărturisit asta lui Goran nici în ruptul capului.

O vreme, a fost bine. Se simţeau cumva împliniţi, pentru prima dată în viaţă. Îşi masau tâmplele cu crema verzuie, mirosind a camfor, îşi lipeau inductorii ca nişte nasturi de palton pe tâmple, pe rând, fireşte, şi trăiau vreme de-un ceas cele mai bolnave vise care se năşteau între circumvoluţiunile creierilor lor, buni de material didactic pentru ucenicii psihiatri.

Un timp, a ţinut figura, cum spuneam, se cronometrau unul pe altul la secundă, nu cumva să profite celălalt, dar în cele din urmă şi-au pierdut interesul pentru ceea ce-şi imaginau. Toate sfârşesc prin a te plictisi, într-un târziu, se ştie prea bine. Pe deasupra, nici nu prea aveau informaţii despre lumea de-afară, de dincolo, şi, ca urmare, visele au început să se repete, să se-mpotmolească în clişee, să se-nvârtă-n cerc, să dea rateuri. Ştiau amândoi că în Reţea se petrec lucrurile interesante, nu în minţile lor. Afară, lucrurile curg mereu la fel. Oamenii se căsăpesc, se urăsc, se înşală, se regulează, se scuipă, se trădează, se folosesc unii de alţii, se dispreţuiesc, se hărţuiesc, se chinuie... La grămadă şi la-ntâmplare. Şi în Reţea e la fel, fireşte, doar oamenii sunt aceiaşi, n-ai de unde lua alţii, dar parcă totul e mai personal, mai septic.

Ideea de-a combina Reţeaua şi diemul lui Talkie i-a venit. Căutau o victimă, o victimă reală, una care trăia în colţul ei de lume şi avea un diem, apoi se cuplau şi ei. Pe furiş cumva, aflaseră cum să facă asta. Să manipulezi oamenii e succesul suprem. O descoperiseră singuri, fără să le-o spună cineva. Lucrurile astea se simt, vin de la sine. Iar dacă-i urăşti pe oameni cu adevărat, ai şansa de a te apropia de fericire.

[...]

Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.