[...]
Ritmuri torturante, lugrube, subliminal suicidale, interludii iritante şi veninoase, refrene opresive, teme lente şi apăsătoare, cam asta oferea officium triste, gen importat ilicit de peste Atlanticus, din Lemuria de Nord, cu nume cu tot. Făcuse furori din prima clipă printre puştii ursuzi şi colerici din mai toate suburbiile Paraisului, de la Gârliţa Veneticului şi Slon până-n Mădulari şi Aristodama. Pe vremea aia, Valdemar asculta zi şi noapte, cu amicii lui din Măiastra, polifonice inanimate, cu iz de ergasterie şi sunete de mecanisme bine unse, dar Sirona era moartă după noua modă, aşa că vrând-nevrând ajunsese la primul concert Putrefactio, în Mandragora, taverna adăpostită într-o pivniţă din Pasajul Ecbatana, nu departe de Scuarul Metecilor. Fergus îl lămurise că hiena cu două capete sculptată pe fiecare dintre canaturile uşii de la intrare, de la care nu-şi mai lua privirea, era stema songhayezilor. Îi povestise apoi că edificiul fusese ridicat în timpul domniei lui Uli, al treilea mansa clonat din dinastia Keita, şi servise drept sediu al guvernatorului mai bine de două secole, până când Sitalces-Genostes spulberase imperiul ca pe nimic şi instalase la Timbuktu un satrap tracind.
Nici nu intraseră bine în tavernă, că Sirona se şi lipise de un zipaş sfrijit, cu barba aranjată în limburi, urechi modificate în stil postmandinka şi teacă nazală din argint rodiat lucrat în filigran. Moda se lansase de curând şi imita, de fapt, protezele din vremea leprei dravidiene, care pătrunsese în Evropa odată cu armatele tracinde ale generalului Derzovis, în 1798, după străpungerea liniei Miroslav dintre Caspium şi Aral. Refugiaţii din Cnezatul de Volgorod răspândiseră morbul în Scandania şi de-acolo se-mprăştiase pe întregul continent. Modul de transmitere rămăsese un mister, ca şi motivul pentru care prefera bărbaţii tineri. De fapt, se ştia despre ea doar că macină cartilajele. Dacă aveai noroc, rămâneai doar fără nas sau fără urechi, dacă nu, îţi cedau pe rând articulaţiile şi zăceai zile întregi ca o fantoşă dezarticulată, până-ţi dădeai duhul. Într-o primă fază, norocoşii îşi încropiseră, fiecare cum se pricepuse, subtitute pentru organele pierdute, dar apoi apăruseră meşteri specializaţi, care transformaseră protezele în mici opere de artă. Pandemia dispăruse de la sine, fără nicio intervenţie, după mai puţin de două decenii, şi căzuse în uitare până când un argintar ligurian din Mediolanum o readusese în atenţie, lansând moda tecilor nazale şi a urechilor modificate.
Le ştia pe toate Fergus şi-i plăcea să scoată asta în evidenţă ori de câte ori se ivea ocazia. Între timp, Valdemar dăduse peste cap pahar după pahar de vodcă rectificată, ieftină şi cu gust de lac de unghii. La al şaptelea, vomase pe un musculac din serviciul de pază, care-l pocnise-n frunte cu podul palmei şi-l azvârlise afară pe uşă, nu înainte de a-l buzunări. Ca despăgubire.
Până la urmă, trupa nu izbutise să răzbată dincolo de hotarele suburbiei şi se destrămase după doar cinci concerte. Valdemar nu scăpase niciunul, asistase cu stoicism la toate cinci, mânat de o speranţă nătângă, dar pe Sirona n-o mai întâlnise. O vreme mai auzise câte ceva despre ea, vorbe aruncate în treacăt de câte un cunoscut comun, ba că aderase la mişcarea techno şi că-şi dorea nişte implanturi de organoţel, ba că urma un curs de quechua pentru că-şi descoperise nişte rude prin Arawak şi voia să emigreze acolo, ba chiar că se măritase cu un cipar din Cuşmele Verzi, dar de văzut, n-o mai văzuse de-atunci. La idele lui undrea o cunoscuse pe Erna, sub streaşina ondulată a unui templu navajo, unde se adăpostiseră amândoi de fulgii primei ninsori a secolului.
[...]
Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu