Cheia pierdută (fragment)

 [...]

Spre miezul nopţii intră, complet restaurat, pe uşa din scânduri ghintuite de la Cioburi Multe, taverna înjghebată de Derzelas Ciapraz în pivniţa fostului sediu al Bibliotecii Elene, o clădire alegorică din Pasajul Flecarilor, luată cu japca de la un cipar căzut în dizgraţie. Semna aproape-n fiecare seară condica acolo. Uneori cumpăra sau vindea. Endorfine distilate de pripaşi în colibele din pădurile gestante ale Gujaratului, componente prototip pentru generaţia a patra de calculatoare, fabricate în ergasterii falimentare, aeroliţi pentru manevre noesice, organe planaria regenerative şi alte mărfuri imposibil de traficat în Forum, unde mişunau permanent iscoadele Miliţiilor Vicus. Doar uneori făcea asta, când i se golea punga. Sau când îl ajungea lehamitea. În rest, venea doar ca să-l asculte pe Ortolan.

Ochi ca două virgule căzute la orizontală. Încercănaţi. Subliniaţi de pungi flasce, vineţii. Nas coroiat, arcuit spre dreapta, şi buze subţiri, ca ale lui Anacletus Ţâru, papagalul de aheu venit din Clisura Dunării, care-şi călărea în fiecare duminică nevasta în grădina din spatele casei, după ce sacrifica două turturici la templul lui Asklepios din Piaţa Sfatului. Belizarie fusese cel care descoperise taina. Două veri ne-am căţărat de trei-patru ori pe lună în cireşii din livada de-alături, ca să-i vedem cum năduşesc. Să-i auzim cum gâfâie. Cum chicotesc. Cum clipocesc. Pe Pherenike mai ales, o boşoaldă de muiere cât un ughkunt siberian, pe care Anacletus o primise odată cu casa, pentru că nimeni nu-ndrăznise s-o clintească dintre pernele soioase, cândva albe, brodate cu motive ioniene. Juisa ca arcul Carpatic, Pherenike. „Dac-ar vorbi, cuvintele ei ar avea culoarea untului”, şoptise Belizarie când o văzuse prima dată. Belizarie, prietenul meu poet.

Se aşeză, ca de obicei, la ultima masă de pe stânga, cu spatele la pilastrul cu fleuroni de lângă uşa bucătăriei. Opaiţele cu gaz atârnate de tavan, imitând stilul auster din perioada dinastiei Dayzida, dinaintea alungării tracilor din Evropa, creau o atmosferă lugubră, lungind umbrele pe murii din granit pe care atârnau cămaşa de zale a unui catafractar tyraget, câteva arcuri din lemn de zadă şi un tlaxacab piarens cu resortul pleznit. În Mahalaua Berechetului se ştia că Derzelas era un naţionalist care şi-ar fi botezat taverna Amissa Dacia(1), dacă i-ar fi permis Cancelaria Albă. Nu-i permisese, aşa că o numise, neutru, Cioburi Multe, ceea ce nu-l împiedica să cotonogească clienţii fără sânge trac de câte ori îi prindea. Cu mâna lui, uneori. Pe la colţuri se şoptea chiar că într-o încăpere din spate se întâlneau în fiecare lună, mereu în altă zi, arhonţii celulelor locale ale Cuşmelor Verzi.

La barul din scânduri negeluite de teck, pline de noduri, Ortolan îşi plimba absent arătătorul mâinii drepte, fără unghie, pe buza ulcelei de lut ornate cu caneluri în scară. Părea absent, deşi niciodată nu era. Nu-şi permitea să fie.

Un povestaş talentat, Ortolan. A scris o viaţă articole de prima pagină la „Destul”. Pe vremuri, pe când oamenii mai citeau încă. Două volume de nuvele publicate... Traduse ulterior în latteca-nah de Lisimah Servandus. De însuşi Lisimah Servandus. Atunci i-au rupt oasele Tinerii Dawos. I-au smuls unghiile, i-au zdrobit nasul şi l-au scuipat în gură. L-au plimbat pe via Ziaxes, de la Piaţa Roles până la Poarta Ramidava, cu o placă atârnată de gât, pe care-l siliseră să măzgălească, cu propriul sânge: „Sunt un porc de trădător şi de duşman al neamului, care-a scris cărţi pentru romayani.” Tot atunci l-a părăsit şi muierea, după 30 de ani de căsnicie şi cinci copii. Căutase un bărbat ambiţios, Zetzi, îl găsise, dar, în cele din urmă, convingerile lui o sufocaseră. Se spune că femeile au dorinţe, iar bărbaţii, năzuinţe. Şi îndatoriri. Belizarie spunea asta. Belizarie, fârtatul meu cinic.

Scutură tintinnabulumul aflat pe masă, cândva o piesă de harnaşament a unei căpetenii caucoense. Clinchetul dogit al limbii de bronz de-abia se auzi în murmurul tavernei. Se făcuse zăpuşeală şi duhnea dulce-acru a sudoare zvântată, a jeg dospit şi-a molan pe veresie.

Ortolan sparse ulceaua de podeaua pietruită, se ridică, păşi uşor adus de spate şi se trânti greoi pe scaunul din faţa lui Seuthes. Arăta ostenit, povestaşul, de parcă toată ziua trăsese la vâsle. Derzelas sosi imediat cu un morrison cu suc de roşii şi un blid smălţuit în care amestecase frânturi de posmagi cu chimen şi ciocănele de becaţă, bine rumenite.

- Din partea casei! şopti aplecându-se spre cei doi, de parcă le-ar fi destăinuit cine ştie ce taină, apoi plecă spre colţul opus, unde trei clienţi, după veşminte din Cnezatul lui Vladimir, păreau să aibă ceva de împărţit cu o Cuşmă Verde cu o fibulă simplă, rotundă, pe umărul stâng, un simplu gregalis(2) carevasăzică, din Cuibul Zarandului.

Seuthes aruncă o bancnotă de cincizeci de dacorei pe masă. Hârtia cu chipul buhăit al lui Bestas cel Drept fâlfâi o dată, apoi rămase în unghi pe suprafaţa rugoasă, acoperită de arsuri şi de pete închise la culoare.

- Da capo, bătrâne! Cu amănunte! Cum îmi place mie!

(1) - Dacia pierdută (în limba latină, în original).
(2) - Simplu soldat (în limba latină, în original).

[...]

Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.