[...]
Azi e marţi. Mâine, poimâine, vineri şi gata şi săptămâna asta. Pusă-n cui. Moartă şi-ngropată. Aruncată-n într-un colţ, ca izmenele primăvara. Dar până atunci, Sugrumătorule? Până sâmbătă? Dimineţi râncede, păstoase, ore fără sfârşit petrecute stând cocârjat asupra uneia dintre centele de console ale Băncii Genostes, mâzgălind formulare şi mânărind rapoarte alături de o şleahtă de ciochişti numai buni de plesnit peste gură... Cu scândura, nu cu palma, ca să nu zic altfel... Cât e ziua de lungă îi spurcă pe romayani şleahta asta. Cum-necum, de la orice aiureală pleacă pălăvrăgeala, fie că e preţul lipiei, ultimul episod din Viaţa în direct sau cine cu cine şi-a mai tras-o, tot la asta ajung. „Romayanii?” zice unul, albind ochii de parcă acu-acu o mierleşte. „La ce să te-aştepţi de la asemenea putregaiuri? Toate zoaiele Europei zvârlite peste Albie în capul stârpiturilor ălora cu nasul coroiat care de-abia căzuseră de pe cracă.” Atâta le trebuie, nimic mai mult, o porneală de-asta inflamată, că nu se mai opresc cu ceasurile. Taca-taca, taca-taca, taca-taca fiecare, pe rând, de parcă au stipulată în fişa postului obligaţia de-a lua cuvântul, fie pe rând, fie de-a valma. Vine-apoi rândul războiului, pus pe tapet ca o boală ruşinoasă răspândită din Lemuria. De parcă ăia se bat singuri, nenică. De parcă ei au început tărăşenia. De parcă nu cretinii din Colegiul Berevoilor Kogaionului Tibet au pornit Caftul Sfânt, acum vreo două cente de ani. De parcă nu gherţoiul de Sitalces le-a sărit iar la gât în ’36, Anul Miezului Uitat(1), scuipând pe armistiţiul de cinşpe ani. Nicicând n-a fost Imperiul Tracind mai întins ca acum, sub Genostizi. Nicicând n-am călărit mai multe neamuri. Iar amărâţii ăia de romayani, vai de capul lor! Pierd ţinut după ţinut şi toţi neisprăviţii-i muşcă de cur. Ce să mai zici, dacă au reuşit ei, ţărănoii de diaguita, vreo cinci mii de suflete cu găini cu tot, risipite prin văile Anzilor, să spulberere Brigada Xao Chicanuca în Cheile Capiapo ca pe-un cârd de gâşte bete. Atâţia motocentauri au căsăpit ţărănoii atunci, de-ajunsese un muşchi din nanotuburi, grosier desprins de pe os, cu tendoane cu tot, mai ieftin decât o doză de steroizi panslavini. Mă rog, ştiţi toate lucrurile astea.
Iar peste sala consolelor, parcă plutind sub tavanul casetat, căutătura şuie a lui Medru, zis Sfârloagă, vârhovnicul serviciului. Până şi ţârii înşiraţi în Hala Ghordes pe tarabele sârbilor au privirea mai vie decât a lui. O mortăciune de grecotei din Larissa, bun de pus la rană, duşmanilor. Îl găsesc la scriptoriul lui din colţ când vin, dimineaţa, îl las acolo când plec, spre seară. Înălţat pe un soi de piedestal din scânduri, scriptoriul, la vreo doi coţi deasupra pavimentului de mozaic, ca să ne vadă pe toţi. Besarabes Măsură-de-uşă, un musculac angajat în ’51 în serviciul de pază, susţine în faţa oricui vrea să-l asculte că în cei patru ani scurşi de atunci nu l-a văzut pe Sfârloagă părăsind domul geodezic al băncii. Cică doarme pe sofaua austeră din sala de aşteptare. La cât de sfrijit e, încape şi-n scrumelniţă, fără vreo strădanie. Muri-ţi-ar, vârhovnice, când ai mai mare nevoie de ea! Usca-ţi-s-ar ca râma pe-o plită încinsă, nenică. Să n-ai parte de uitare, Medrule, şi să-ţi fie râsul mai străin decât soarele pentru găoaza unei cârtiţe. Dormi-ţi-ar pricolicii pe piept şi fătaţi-ar şobolanii sub limbă. Ajunge-ţi-ar numele sperietură pentru plozi şi boaşele amulete la gâtul lui Afanase Zăludul. Să-ţi stea falangele cârlige în cuierele tractirului Tuşei Hestia şi să ţi se umple ţeasta de praf în beciul Muzeului de Frenologie. Aţi spus ceva, vel domnilor? Aşa ziceam şi eu.
(1) - 1936 d.î.S.
[...]
Fragmentul face parte din volumul "Palimpsestul de la Colina cu Apendice", care poate fi comandat aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu