În dimineața în care găinile au invadat parcul

din centrul orașului Alicante, Juan se odihnea pe o bancă și se gândea că avea dreptate primarul: dacă vrei să-ți îndeplinești visele, trebuie mai întâi să te trezești. Ca urmare își săltă soția din roabă, o puse în locul lui, umplu tărăboanța cu ouă și se repezi la piață. Acolo nu ajunsese încă vestea, așa că le vându suficient de bine încât să poată cumpăra o bere pentru el și o eșarfă tricoloră de mătase pentru Mia. Mia se bucură în felul ei, chiar așa, murdară de găinaț și ciupită toată. Juan o duse acasă, o spălă și o culcă pe prispă, lângă mașina de cusut iluzii. Miercuri primarul anulă facilitățile fiscale pentru găinari, așa că lucrurile reintrară în normal, iar Mia se duse la cârciuma din colț. "Unde s-a dus Mia, ducă-se și suta", zise Juan scoțând ultima bancnota de sub preș.

După ce se duse

pe Apa Sâmbetei și Duminicii și ultimul salariu, Basil Poznă își învăță pantofii să nu-și mai tocească tălpile. Le vorbi cu blândețe, din memorie, în timp ce fuma în gând o țigară, a șaptea din acea zi. Apoi își aduse aminte cum miros sarmalele. Dincolo de fereastră vântul încremenise ca un fleac de țurțure, iar liniștea prinsese numaidecât a țiui pe ultrascurte. "Între Norvegia și Coreea de Nord e doar Rusia", zise cu voce tare. De ce n-ar fi făcut-o? Încă nu se însurase, încă n-avea copii, încă nu-i muriseră părinții. Nici măcar diabet nu avea încă. Putea face orice așadar. Cuierul tresări la auzul vocii și se ascunse în dulap, printre pelerinele galbene rămase de la un concert pentru coarde. "Ptiu, uita-te-ar necazurile să te uite, cititorule!"