urăște muștele din tot sufletul. Nu suportă să le simtă piciorușele sau trompele pe piele. Ca urmare, când i se strecură una mare și albastră în nară, sări din sicriu ca ars. Ateriză lângă Dido Luțac, care tocmai își turnase o vodcă. Îi goli numaidecât paharul, fără să bage în seamă privirea ostilă. Când era în viață, Ploambă Ghizdoc îi refăcuse instalația electrică de la firma de pompe funebre, că, na, cum să-l refuze pe nepotul de vară a lui Tanti Glafira. Dido Luțac nu-l plătise. În schimb, îi garantase în scris că se va ocupa gratis de înmormântarea
și de parastasul lui. Îi garantase nevesti-sii, de fapt, pentru că, răposat fiind, n-avea cum să mai verifice. Pe atunci, Ploambă Ghizdoc avea 35 de ani și era îngrijorător de sănătos. Nu știa ce înseamnă să fii bolnav. Nu se lipeau de el nici viroza, nici otita, nici colita, nici urticaria, nici reumatismul, nimic. Nici măcar guturaiul. După nici șase luni, făcuse febră. Mare.
- Nu-nțeleg! Ieri eram sănătos! i-a șoptit el pierit nevesti-sii.
Nu comentase nimic femeia. Nu obișnuia. Joi pe la prânz, Ploambă Ghizdoc era mort. Adică, așa cum ar fi spus el, toată viața a fost viu, iar dintr-o dată n-a mai fost. Își făcuse prost socotelile, Dido Luțac.