Păciuiescu de la scara Ce

e de departe cel mai vechi dintre angajații Institutului de Dezvoltare Sincretică a Calității Vieții, de pe lângă Ministerul Degajării Sociale. Lucra acolo de atâta amar de vreme, încât între timp nu numai că făcuse burtă și chelise, dar și scăzuse în înălțime cu fix trei țoli. Uneori, în câte-o zi scămoasă de iarnă, povestea că în tinerețea lui brânza se făcea din lapte, merele creșteau în copaci, iar televizoarele aveau butoane care semănau cu capacele de la tuburile de pastă de dinți. Mai povestea și cum îi spărsese la grădiniță monoclul lui Tristan Tzara, dar asta chiar că n-o credea nimeni. Tristan Tzara e numele unei străzi și-atâta tot, se știe. 

Casa aleasă de Lipăică Moșcovel

constă într-o cameră de zi luminoasă, un dormitor prietenos și o bucătărie primitoare. De-ajuns. La mansardă se poate amenaja încă un dormitor, la o adică. Din banii moșteniți își mai cumpără câteva piese de mobilier, mașină de spălat, alea-alea. Ce-i mai trebuia. Televizor nu. Chivernisi așadar cu socoteală banii. Viața-l învățase pe Lipăică Moșcovel să fie chibzuit. Un fel de-a spune "îl învățase", mai degrabă-l silise. Nu trăise pe picior mare nici în copilărie, nici după aceea, ca stratificator-formator la filatura din cartier. Care va să zică picase bine moștenirea. O pleașcă, ce mai încolo și-ncoace. Resemnarea lui congenitală se topise ca untul pe plită. 

Frusinel

ducea de o vreme o viață cam fericită. Avea puține pretenții, vezi-bine. Și școală la fel, firește. Altfel cum? Făcea ce dorea și-i era cu totul îndeajuns. Chiar și în zilele de luni. Chiar și de sărbători făcea ce dorea. Nu-i prea ajungeau banii, ce-i drept, dar reușea cum-necum să-i chivernisească. Învățase asta de la bunica Smaranda, care traversase un secol târându-se de pe o zi pe alta. Cu toate că n-avea așadar nevoie, iubitul ei se grăbi s-o ajute. Era nepotul de văr al cumnatei vecinei mătușii secretarei primarului. În această calitate, îi puse o vorbă bună unde trebuia și Frusinel se trezi cu o slujbă bine plătită la primărie. Nu prea știa ea ce îndatoriri avea un numărător sau, mă rog, o numărătoare, dar nu putea fi mare lucru.

Șapte vieți de câine

trăise Eulampiu până la declararea stării de urgență. În ciuda strădaniilor, nu reușise niciodată să înțeleagă rostul numerelor mai mari de nouă, așa că atunci când ajunsese la acea vârstă luase hotărârea să țină socoteala astfel, în vieți de câine. O decizie deloc întâmplătoare. În ziua în care se întorsese de la maternitate, mama lui adoptase un pui de maidanez, ca să-l aibă Eulampiu tovarăș de joacă și să-l vegheze când lipsea ea. Pentru că era chior, îl botezase Unu. O prevestire, vezi-bine. După Unu, urmase Doi și așa mai departe. Șapte își dăduse duhul pe hol, într-o baltă de urină, tocmai când președintele decreta starea de urgență.    

Gârlan Budăneț

descoperi tâlcul vieții într-o joi. Să tot fi fost opt, opt și ceva. Ploua cu spume, iar Gârlan Budăneț își pregătea niște friganele dintr-o pâine veche, un rest de lapte și ultimul ou rătăcit prin frigider. Acolo și descoperi tâlcul, în frigiderul gol-goluț. Închise ușa și vru să se așeze, dar cum revelația îl năucise, nu nimeri scaunul și se prăvăli grămadă. În cădere se lovi la noadă și-și sparse capul de calorifer. "Ding!", zise caloriferul cu indiferență când țeasta lui Gârlan Budăneț îl izbi în elemente. Domnul Ponci susține că ar fi zis și "Dong!", dar nu-i adevărat, pentru că țeasta și caloriferul s-au întâlnit o singură dată.

Măfutel Enea

se trezi mergând pe un trotuar. Un trotuar ca toate trotuarele, vezi-bine: crăpat, murdar și hopuros. Nu-și amintea ce căuta acolo. De unde plecase. Curios lucru, pentru că nici un loc nu-i atât de rău încât să merite efortul de-a-l părăsi. Nici încotro se îndrepta nu știa. Ce-ar fi putut oare să-l împingă la drum? La o asemenea acțiune istovitoare? Nu mergea de mult timp, de vreme ce nu-i era foame. Bun instrument de măsurat timpul, foamea. Altul nici nu contează. Se opri în trei timpi și se așeză alene pe bordură. O bordură ca toate bordurile, vezi-bine: înaltă, nouă și șuie. Mașinile aproape că-i ștergeau bombeurile, dar nici că-i păsa. Nici de claxoane nu-i păsa. Se lăsă domol pe spate.