Miușcă Tâmplarul

se lovi cu ciocanul peste degetul mic de la mâna stângă. Atât de tare, încât durerea îl străbătu din creștetul capului până-n călcîie. Și înapoi. În aceeași clipă, ochiul drept zvâcni din orbită și căzu pe bancul de lucru. Fără nici un zgomot. Lui Miușcă Tâmplarul i se păru că aude un plescăit, dar de vină era durerea. Icni scurt și strânse din dinți. N-avea rost să țipe, de vreme ce nu era nimeni de față. Câteva broaște orăcăiau în băltoaca din spatele atelierului, fără să le pese dacă le auzea sau nu cineva. Pe cer nu era nici un nor.

Nea Bobonea

pricepe graiul animalelor. Nu chiar al tuturor. Doar de la păsări în sus, pe scara evoluției. Cu gușterii, de pildă, nu se-nțelege deloc, dar deloc. Cu râmele nici atât. În schimb, e convins că dacă ar exista cimpanzei în pădurile patriei, ar avea unul ca prieten de pahar. Unii spun că și are, fără să știe. Până una alta, cel mai bine se-nțelege cu Ursul Aurică. O namilă de patru sute de kilograme, cu o ureche zdrelită. La grădina zoologică îi ziceau Ducu, dar el susține că mama lui îl striga Aurică.

Agigea Dodoașă

decise să părăsească scena într-o zi de luni. Goli sticla și o aruncă pe fereastră, în beznă. Așteptă câteva secunde, dar n-o auzi spărgându-se de asfalt. Aruncă și dopul de plută. Intră în baie. Se așeză în cadă așa cum era, îmbrăcat. Dădu drumul la apa fierbinte. Începu să citească din "Obeliscul negru". Ludwig se îmbată cu Georg și Riesenfeld la Rote Muhle. Apa urcă, urcă. Lui Agigea Dodoașă lacrimile-i curg pe obraz. Mucii-i rătăcesc prin mustață. Mâinile i se-nmoaie și cartea se cufundă în apă tocmai când Ludwig intră în vorbă cu fosta. Și pe el l-a părăsit femeia, cu două săptămâni în urmă. Cu copii cu tot. A doua zi primise notificarea de la bancă. N-avea cu ce să plătească ratele, de vreme ce fusese concediat.

Spințioate Răbdan

poartă maieuri albe, mulate pe bust. Și vara și iarna. Și ziua și noaptea. Bustul nu se mai prezintă chiar ca altădată, când Spințioate strunea tractorul în satul de lângă Ploiești, dar pentru oraș se ține bine. Dacă l-ar vedea Georgeta lui Brănici, iubirea lui de la vârsta a doua, ar zice că nu s-a schimbat deloc, deși trebuie să fi trecut de 80 de ani. Doar chelia câștigase definitiv lupta, iar firele de păr din nări și din urechi albiseră. Mai avea în plus o deviație de sept căpătată la o nuntă încheiată prost.

Crică Lingoare

s-a lovit la cap și a leșinat. Leșinul era o noutate, dar nu și lovitura. De când începuse să meargă, nu existase zi fără măcar o vânătaie sau o zgârietură. În 28 de ani suferise opt fracturi și zeci de răni care necesitaseră copci. Asta pentru că mișcările și gesturile lui se desfășurau cumva la limită. Aproape că atingea mobilele când trecea printr-o încăpere. Și pereții. Așeza cănile pe marginea mesei. Călca pe buza treptelor. Se strecura milimetric printre mașini cu bicicleta. Și așa mai departe. În sinea lui, se considera neîndemânatic. În realitate îi lipsea cu desăvârșire instinctul de conservare. Teama și prudența erau noțiuni de neînțeles pentru el. În acest context, faptul că scăpase până atunci de accidente majore putea fi considerată o minune.

Oiuț

devenea invizibil ori de câte ori o dorea. Instantaneu. Nu-i reușise de la bun început, firește. Încercase toată gama de metode aflată din cărți. Mișcase din urechi. Din nas. Se rotise în ambele sensuri. Se dăduse peste cap. Îmbrăcase toate hainele care aduceau cât de cât a pelerină. Probase pălării, căciuli, fesuri. Șepci. Rostise cuvinte magice complicate. Ziua sau la adăpostul întunericului. Fără rezultat. Până în noaptea în care își pusese pe deget un inel cu piatră mov, șterpelit din cutia cu bijuterii a mamei. Nu avea pe-atunci mai mult de cinci ani.

Domnul Profesor Săvârșeală

e un om chinuit. Așa a fost toată viața. Care, iată, vrând-nevrând, se apropie de sfârșit. Nici nu știe care chin e mai mare: viața sau moartea? Cum o dai, cum o-ntorci, tot prost iese. Măcar e sănătos, ceea ce nu-i puțin lucru la 85 de ani. De când se știe a trebuit să-și ascundă gândurile. Nu s-au potrivit cu vremurile. Pe unele le-a ascuns până și de sine însuși. Nici nu știa că le are. Dar ele săpau, săpau... Neștiute. Nebănuite.

Relaxarea

este necesară, dragi concetățeni, și va fi aplicată gradual, într-un mod și de la o dată care vor fi comunicate ulterior, așadar nu chiar deîndată, dar nici într-un viitor îndepărtat, mai exact după ce grupul de suport ştiinţifico-fantastic își va fi exprimat opinia și va fi stabilit măsurile, pentru că relaxarea nu poate fi exagerată, dacă nu vrem să avem probleme pe care nu le dorește nimeni. La ședința care s-a încheiat acum o oră am discutat cum să facem această relaxare, pe care o așteptăm cu toții, dar pe care nu trebuie să o vedem ca pe o relaxare totală, ci doar ca pe o primă etapă de relaxare dintr-un plan mai amplu. Evident, relaxarea nu se poate face peste tot, în toate domeniile de activitate, în toate regiunile țării, în toate orașele și satele patriei, pentru că relaxarea trebuie aplicată treptat, aşa cum au aplicat-o şi alte ţări din Uniunea Europeană, dar și din afara uniunii, care au trecut la măsuri de relaxare, unele mai curând, iar altele mai târziu.

Domnișoara Ana-Sâna

n-a avut răbdare să termine liceul. Da, stătea prost cu răbdarea, Domnișoara Ana-Sâna. Și cu alegerile stătea la fel de prost, dacă nu chiar și mai și. Ca urmare, în clasa a XI-a a rămas însărcinată cu unul dintre colegi. N-a dezvăluit cu care dintre ei. Nici în ruptul capului n-a vrut să spună. Nici părinților, nici profesorilor, nici asistenților sociali. Prietenilor nici atât. De fapt, pur și simplu nu știa cine e tatăl. Nu ținuse socoteala. Deși cu socotelile nu stătea deloc prost, Domnișoara Ana-Sâna.

Dumnezeu

este fan declarat al globalizării. Clar. Niciodată nu i-au fost pe plac granițele. Iar când e vorba de El, niciodată înseamnă chiar niciodată, iar întotdeauna e fix întotdeauna. Fără relativisme. Nu de la El sunt așadar granițele. Între țări, între oameni, între suflete. Și-a dorit de la bun început oițele într-o singură turmă. O vreme au rătăcit drumul, oițele, dar acum globalizarea e o stare de fapt. Precum răsăritul soarelui. Precum fermentarea berii. Precum liberul arbitru. Precum moartea. Spicel Fredoneață a crezut asta până la sfârșitul vieții, întâmplat în timpul tragicei sale călătorii spre lumină.

Meșterul Năstrăpescu

iubea vrăbiile din toată inima. Ca pe proprii copii. N-avea copii, dar așa i-ar fi iubit, dacă ar fi avut. Nici câine n-avea. Nici pisică. Nici hamsteri, nici pești, nimic. Nevastă avusese, dar nu mai avea. O chema Canuța. Se semna cu tz: Canutza. Vecinii răutăcioși înlocuiau n-ul cu p când îi rosteau numele, dar niciodată când era ea de față. De el nu se fereau, veți afla mai târziu de ce. Avusese și o căscioară la țară, dar nici pe-aia n-o mai avea. Veți afla tot mai târziu de ce. Avea în schimb răbdare. Multă răbdare.

Pensia

e pentru păcălici, se știe. O știu și Domnul Răgălie și Nea Pițu și Domnul Dârjală și Maiorul Gicu Crăpan. Chiar și Brebuț și Brebuța o știu. Despre Domnul Ponci ce să mai spun. Dar cel mai bine o știe Ministrul Aleodor Ciofleică. Dacă dai colțul prea devreme, ai cotizat o viață de-a surda. Dumnezeii ei de pensie! N-o poți lăsa moștenire. N-o poți lua pe toată-odată. Mai nimic nu poți să faci cu ea, care va să zică. Doar să trăiești de pe-o zi pe alta. Nea Clică Flamboaiantul știe și el toate astea, numai că e încrezător ca un miel care nu crede în Paște. Bunicul Gigea murise la 104 ani înfulecând ardei iuți la un concurs pe care-l tot câștiga de două decenii. Unchiul Târlie ajunsese chiar la 110 și ar mai fi trăit ani buni dacă nu l-ar fi pocnit un soț gelos. Se spune că dacă ciocanul ar fi avut un kilogram și nu două, nu i-ar fi venit de hac.  

Ieremiță

e deșteptător de cartier de unsprezece ani, patru luni și trei zile. O meserie stresantă și istovitoare ca nici una alta. La fel de inutilă ca oricare alta. Nu-i lesne să identifici proști și să-i deștepți. Firește, nu-i caută cu lumânarea, clienți sunt destui, cum spune și numele cartierului. Berechet, adică. Din păcate, pe proștii evidenți îi numără pe degete. Și oricum, nu prea are ce le face. I-a ajutat doar să capete unele deprinderi. Să-și dea drumul la gură doar după ce creierul a procesat o vreme ce urma să spună, de pildă. Să-i urmeze pe cei mai puțin proști. Chiar pe deștepți, în ultimă instanță. Să scurteze timpul petrecut în fața televizorului. A calculatorului. Și tot așa.

Sora de la Tecuci a lui Tanti Glafira

era atât de ușoară, încât îi lua zece secunde să se așeze pe scaun. Gravitația face uneori concesii. Nici măcar legile fizicii nu sunt aceleași pentru toți. Se știe. O invitau vecinii când își sărbătoreau zilele de naștere numai ca să le ofere musafirilor posibilitatea de a urmări fenomenul. Nu fusese întotdeauna așa. Devenise ușoară după ce-l arsese pe bărbatu-său la crematoriu și aruncase cenușa la gunoi. N-a vrut să-l îngroape. O jigodie, bărbatu-său, după cum putea confirma oricine. Securist, în vremurile apuse. Persoană importantă într-un partid cu multe inițiale, în democrația originală. N-o lovise niciodată, dar era inepuizabil când venea vorba de tortura psihică. Defect profesional, nimic personal.