Pielușcă și Scrobici

sunt prieteni de-o viață. Prieteni la cataramă, nu așa. Nedespărțiți. Și vecini pe deasupra. Apropiați. Locuiesc într-un duplex moștenit de la Dumnezeu știe cine. Sunt și cumnați. S-au însurat cu două surori din Calafat, care nu se suportă una pe alta, pentru că seamănă atât de mult, încât fiecare o acuză pe cealaltă că ar fi copia ei. Mai sunt și copreședinți ai Asociației Jocurilor fără Câștigător. N-au reușit încă să găsească un astfel de joc, dar asta nu i-a descurajat. Pe deasupra, sunt colecționari, microbiști, intelectuali, credincioși și mitomani. Din fiecare câte puțin, așadar specialiști. Aici se termină lucrurile pe care le au în comun.

Hai să învățăm împreună!

îi spuse Tatăl lui Lăscărică fiului și-i făcu semn să se așeze pe scaunul de lângă el. Prudent, Lăscărică îl alese pe cel aflat de cealaltă parte a mesei, lângă ușă dinspre camera de zi.
- Ai tot auzit în ultima vreme discuții despre rasism, discriminare și alte de-astea! începu sfătos Tatăl lui Lăscărică.
- Misoginism?
- Și misoginism, da, dar asta-i un pic altceva!
- Da, tată, am auzit.
- Uite, să zicem că sunt cinci femei lângă perete. Printre ele mă-ta mare.
- Care-s celelalte patru?
- N-are, mă, importanță. Dar uite, ca să-ți fac pe plac, să zicem că celelalte patru sunt Frusinel, Lipa Țușcă, Domnișoara Ana-Sâna și... și...
- Și mama.
- Și maică-ta, da. Vin eu și te întreb care-i mă-ta mare!
- Păi nu știi?
- Ba știu, n-aș mai ști, dar nu despre asta-i vorba. Să zicem că vine un curier care are un pachet de livrat și te-ntreabă care-i mă-ta mare.

Sănătatea

nu fusese niciodată o preocupare pentru Ciclonel. Numai că-l mâncase-n cur într-o zi și-i mărturisise lui Mituluș că-l cam supăra un genunchi. Uneori și ceva mai sus.
- Du-te mă și fă-ți analizele, că ai văzut ce-a pățit Poașcă, îi spuse Mituluș.
Poașcă murise. Joi era sănătos, doar băuseră împreună o damigeană de țuică, vineri îi cărase câțiva pumni în cap nevesti-sii, deci era bine, normal, iar sâmbătă gata, dăduse colțul. Cică făcuse combustie celebră, la cap. Cel puțin așa le spusese femeia.
- Ce-a pățit? întrebă Ciclonel.
- Păi a murit! Ce, ești tâmpit, ai uitat? Doar fuseși la parastas.
- Așa, și? Dacă-și făcea analizele nu mai murea?
- Ba da, dar afla mai de mult că-i bolnav.
- Și dacă afla nu mai murea?
- Ba murea, dar mai târziu.
- Mai pe seară?
- După câțiva ani.
- De unde știi?
- Presupun.
- Presupui și când o să mori tu?
- Nu! Cât mai târziu, oricum.
- Ai putea să mori și-acum.
- Aș putea, dar nu vreau.
- E suficient să nu vrei, zici?
- Poate că da.
- Nici Poașcă n-a vrut. Mi-a spus mie.
- Și mie.
- Păi vezi?
- Ce să văd?
- N-a vrut să moară, dar tot a murit.
- Toți murim.
- Toți, mai puțin tu, că nu vrei.
- Vreau, nu vreau, tot o să mor.
- Te contrazici. Mai devreme ziceai altceva.
- Nu ziceam deloc altceva. O să mor într-o bună zi, dar nu prea curând, că mă-ngrijesc.
Ciclonel nu mai zise nimic. Doar privi țigara din colțul gurii și paharul pe care-l ținea Mituluș în mâna dreaptă.
- În plus, e gratis! 

Scaunul

părea mâhnit, stând așa, singur, în mijlocul încăperii. Rostinel Pălăvriș se repezi să se-așeze pe el. La fel făcu și Lentoare E. Pică, dar cu o clipită mai târziu. Utopilă Poticnici îi privea condescendent de pe margine. Dumnezeu știe cum, Teducin Scorilo-Fiță ajunse la scaun înaintea celor doi și-l trase spre el cu un gest dramatic. Capul lui Rostinel Pălăvriș izbi parchetul pieziș, ricoșă distrat și se opri cu fruntea în plintă. Lentoare E. Pică rămase o clipă cu mâna întinsă, apoi echilibrul se destrămă și trupul bufni de podea. Odată cu praful, în încăpere se ridică o duhoare plină de tupeu. Puțea.

Diamantul

cuibărit în carnea cartofului nu-i produse nici o impresie lui Gringoare. Se zgâi la el până ce foamea gâtui curiozitatea, apoi puse cartoful cu pricina pe colțul bufetului și continuă să-i taie cubulețe pe ceilalți. Când isprăvi, îi răsfiră în tavă. Doamne, cum miroseau. I-ar fi mâncat așa cruzi, dacă i-ar fi permis stomacul. Scutură deasupra ultimele fire de cimbru din pliculețul pescuit din spatele aragazului și împinse tava în cuptorul încins. Sare n-avea. Îi țiuiau urechile de foame. Nu putea ieși la două noaptea, în stare de urgență, să cumpere ceva de mâncare. Nici dacă ar fi avut cu ce. 

Trinel Hopulete zis Cap-de-Bombă

are două creiere: creierul-pentru-serviciu și creierul-pentru-acasă. Amândouă înghesuite în aceeași țeastă. Cum iese pe ușa Institutului de Proiectat Ace, creierul-pentru-serviciu se și decuplează și intră în funcțiune creierul-pentru-acasă. Clic. Se și aude clicul, ca atunci când pornește liftul. Paznicul s-a obișnuit cu zgomotul, nu mai tresare în somn, ca la început. Zilele lui Trinel Hopulete sunt riguros împărțite în trei: opt ore lucrează, opt ore face alte lucruri și opt ore doarme. Sforăie ca un porc cu sinuzită, dar el nu știe asta, pentru că locuiește singur. Prieteni n-are. Nici vecini. Animal de companie nici atât. Părinții își trăiesc ultimii ani într-un sat hăt departe, la capătul țării. Ce face el la sfârșit de săptămână, în zilele naționale și în concediu n-a aflat nimeni.