Domnul Ponci

e inginer de țevi și fitinguri la unica fabrică de ligheane din singura capitală a țării. Firma mergea ca pe roate înainte să năvălească spăimosul de covid, grație sprijinului întâmplător al primăresei, care redefinise termenul de apă caldă și-i silise pe locuitori să descopere noi metode de a se spăla, iar pe înlocuitori să-și amintească degrabă cum se lăiau în copilărie. Din păcate, ordonanțele militare emise de guvern pentru stăvilirea invaziei pusese capăt creșterii economice a firmei. Gigeală Stronțiu, patronul, fost rândaș la unul din numeroșii prim-miniștri din ultimii ani, pusese lacătul pe ușă și-i trimisese să lucreze de-acasă pe cei trei angajați, cu toții ingineri de țevi și fitinguri, cândva colegi de facultate la Gâlcești.

În primele două zile, Domnul Ponci stărui cu tot zelul de care era capabil să dea o formă concavă tablei cărate de la serviciu pe porbagajul Loganului, dar procesul necesita prea multă osteneală, pe de-o parte, iar pe de alta soția îl amenință că nu-l va mai primi în casă dacă nu încetează cu zgomotele alea ca de cazangerie. Din același motiv vecinii îi aruncară în curte o pisică moartă, îi deșertară zece roabe de moloz în poartă și îi stropiră câinele prin gard cu acid sulfuric. Până și Gigeală Stronțiu îl muștrului, pentru că nu răspundea la telefon. Păi cum să răspundă, în asemenea scandal?

Asaltat din toate părțile, în a treia zi renunță la linia de producție improvizată și începu să-și facă de lucru în grădină. Culese ceapa și usturoiul puse de cu toamnă, săpă pe unde mai era de săpat și semănă pătrunjel, leuștean, mărar, cimbru, busuioc și lăptuci. Se gândi să semene și niște tărtăcuțe, ca să aibă de ce râde la toamnă, dar tocmai făcea loc semințelor în pământul gospodărește mărunțit când văzu un fulg de zăpadă așezându-se moale pe dosul mâinii stângi. Ningea, și nu așa, un fulg doi, ci ningea de-a binelea, așa cum ar fi trebuit să ningă de Crăciun.

Domnul Dumnezeu stătea pe un nor cumulus mediocris, se scărpina în barbă, și îl privea curios. De obicei se lăfăia pe o saltea de cirrus, ceva mai sus, dar observase că i se umpluse cutia de rugăciuni ca niciodată, așa că pășise pe un altocumulus, apoi pe un stratocumulus și în cele din urmă se așezase pe cumulusul mediocris de care ziceam. Îl cam trăgea curentul aici, jos, dar deh, trebuia să facă ceva să-i împingă de la spate pe oameni. Le-ar fi dat un cutremur, ca să nu se mai plângă atâta că lenevesc prin case, sau măcar un ger ca-n Siberia, dar își dădu seama că nu era o rezolvare, căci cutia de rugăciuni se va revărsa fără îndoială de-atâtea solicitări.

- Eh, asta e, zise domnul Ponci cu voce tare și se îndreptă spre casă. Mare scofală nu-i. Bine că nu ne-am trezit cu un ger de-ăla de faci țurțuri la nas sau Doamne ferește, cu vreun cutremur ca-n '77.

Morala: întotdeauna e loc de mai rău, iar oamenii ca domnul Ponci știu asta foarte bine. Fii și tu ca domnul Ponci!

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.