Unghiile

se făcură nevăzute primele. Mai întâi cele de la supraapreciata mână dreaptă. Luni, unghia degetului mare. Marți, unghia arătătorului. Miercuri, unghia degetului acela. Joi, unghia inelarului. Vineri, unghia degetului mic. Ordinea cuvenită. Nu-l duru deloc. Oricum erau inutile, unghiile. Nici un om nu mai avea nevoie de ele, nu numai el. În weekend nu se întâmplă nimic. Somn, bere, filme. Luni, procesul o luă de la capăt. Se făcură nevăzute unghiile subapreciatei mâini stângi. La serviciu, nu băgă nimeni de seamă. Cine să-i privească mâinile, când el lucra cu capul? 

A murit!

susură Polipropileanu în urechea lui Frusinel. Auzind una ca asta, Frusinel își acoperi gura cu colțul basmalei. De când nu mai asculta grindcore, începuse să poarte basmalele bunică-sii, îmbibate de gesturile ei. Frusinel îi pasă vestea lui Spințioate Răbdan. Așteptau liftul împreună de o jumătate de oră și trebuia să spună ceva. Habar n-avea că informația ajunsese instantaneu la șase persoane. În patru minute, trei vecini și două vecine receptau zvonul, fiecare de la câte un clonău. Spințioate Răbdan cel adevărat îi servi noutatea Goguței Străhaeț, care, copleșită, se lăsă să alunece pe fereastră. Șase etaje mai jos, trotuarul era ticsit de pelerinii veniți la moaștele Sfintei Miluța Aglutinata, așa că intenția femeii nu se concretiză. Goguța Străhaeț fu purtată de brațele ridicate până la trecerea de pietoni, unde fu depusă pe carosabil. Un tanc Abrams primit cadou de primărie o făcu terci pe loc. Până la schimbarea culorii semaforului mai trecură peste ea un Opel Vectra, două Skoda Octavia, o mașină de la Salubritate, patru Loganuri și un autobuz care se retrăgea la garaj.

Grupul Ad-hoc de Șuntare Optimizată

se întruni la cererea Ministrului Reabilizării și Educaționării. Afară ploua. Mărunt. Slinel Bouatu scoase din servietă patru sticle de Glenfiddich, menite să crească media de vârstă din încăpere, și le așeză pe masă. După cinci ședințe, îi venise rândul. De gustărici și crănțănele ar fi trebuit să se ocupe Salveta Dudău, care lipsea motivat. Trebuia să returneze la magazin niște chiloți PrimaDonna cu gulerul deșirat. A doua zi urmau să se închidă toate magazinele cu produse neesențiale, așa că nu suferea amânare. 

Moș Fromiță

are cap, ca toți oamenii. Doar că al lui e ca un bec: neted pe dinafară și gol pe dinăuntru. O știu toți cei care-l cunosc. Nea Pițu, Măfutel Enea, Domnul Ponci, Miușcă Tâmplarul, Domnul Dârjală, Ieremiță... Mai ales Ieremiță. Și alții. Gol a fost dintotdeauna, dar neted a devenit doar de șase ani. De cinci e și transparent, între trei și patru dimineața. După ceas. Asta n-o mai știe nimeni, nici măcar el. Locuiește singur și la o asemenea oră târzie nu se privește în oglindă. Nu te privești în oglindă când dormi. Nu te privi în oglindă când dormi. Așadar, în ciuda faptului că observarea fenomenului e la îndemâna oricui, a rămas necunoscut locuitorilor planetei. Locuitorilor umani. Cecil e singurul observator. N-a învățat însă suficiente cuvinte pentru a putea povesti, așa că doar dă din aripi în colivia lui și cârâie "Futu-i, futu-i!". Ceea ce-ar putea însemna orice.

Beți clor, prieteni!*

lansă îndemnul Domnul Șuie, făcând cu ochiul. Nu-i răspunse nimeni. Cei din încăpere așteptau să continue. Suceanu se așeză mai bine pe scaun. Răgălean se grăbi să noteze în agendă. Cultime înghiți în sec. Firimițoiu simți că-l ia cu călduri. Măcănoaie căuta o soluție de-a scăpa de acuzații. Răstopescu își șterse ochelarii.

- Prieteni! Vă sugerez să beți clor, dacă vreți să scăpați de virus! Nu-l lăsați să vă controleze viața! răcni Domnul Șuie, cu mândrie în priviri. Ideea îi venise la o partidă de oină. 

Lipa Țușcă

isprăvi de curățat cartiofiorii de cojiță, apoi îi tăie în cubulețe mititele. Tocă cepuța mărunțel. Tăie ardeiașul tot cubulețe, iar cârnăciorul rondeluțe, ca și morcovelul. În uleiul încins puse cepuța, ardeiașul și cârnăciorul și le lăsă să se bălăcească vreo cinci minuțele. Și morcovelul. Adăugă sarea, boiaua si piperul, amestecă repejor și puse cartofiorii peste. Adăugă roșioarele, de asemenea tăiate mărunțel. Turnă apică, mai degrabă puțintică, cam cât să acopere cartofiorii. Vreo două cănuțe. Lăsă totul la fiert la foc mititel. După o vreme, stinse foculețul și adăugă pătrunjelul. Tocănița e gata.

Fostul Director Gustache

trage să moară în fotoliul pe care-l urăște, învelit cu un țol tărcat adus din Peru. L-au trimis acasă, după șase luni petrecute la Spitalul Învierii, ca să nu mai ocupe un pat degeaba. Covidul cerea paturi, paturi, paturi. Dacă ar fi avut de ales, el ar fi zăbovit pe-acolo până la sfârșit. Pe dinafară, n-arată chiar rău, Fostul Director Gustache, dar pe dinăuntru e putred. Ca un măr de la supermarket, ar spune un dușman al capitalismului. În jurul lui, lume ca la mall. Brazilica, nevastă-sa, își pilește unghiile sub lampadarul japonez. Noel, fiu-său, butonează telefonul și rânjește din când în când. Tuța, fie-sa, se zgâiește pe fereastră la blocul de vis-avis, cu gândurile fleandură. Lisodora, nepoată-sa, susură un blues cu gura închisă și cu ochii dați peste cap.

Câinele Spoială, Motanul Mia și Limbache Clănțan-Pitești

conviețuiesc într-un apartament cu două camere de pe Calea Fără Căpătâi, colț cu Înfrățirea Popoarelor. Câinele Spoială latră din când în când, fără motive sau scopuri evidente. A prost, crede Limbache Clănțan-Pitești, care vorbește cât e ziua de lungă, chit că n-are cu cine. Vrute și nevrute, susțin unii, dar nu-i deloc adevărat. Numai vrute vorbește. Nevrutele i le-a lăsat nevesti-sii, odată cu Dacia și uneltele de pescuit, în '94. Spre deosebire de cei doi, Motanul Mia miaună numai când vrea să obțină ceva. În rest, toarce. Fiecare dintre cei trei consideră că apartamentul îi aparține, dar nici asta nu-i câtuși de puțin adevărat. Ei locuiesc acolo prin bunăvoința lui Ieremiță, plecat în Occident să-și dea al doilea doctorat la o universitate de renume mondial.  

Begonia

săltă privirea peste marginea tabletei și îl zări pe taică-su înhățând-o de gât pe maică-sa cu mâna dreaptă și azvârlind-o pe fereastră, nu înainte de a o deschide cu stânga. N-avea timp de pierdut și bani de aruncat cu înlocuirea geamului, Aristică. Begonia nu văzu fâlfâitul capotului răpciugos și nici nu auzi bufnetul trupului pe asfalt, dar și le închipui. Bărbatul se așeză apoi pe marginea patului și-și aprinse o țigară. Cu greu, pentru că-i tremurau degetele. Când o termină, se ridică și coborî în stradă. De la etajul trei, îi luă cam patru minute. Mult mai mult decât îi trebuise Carmeliei. Ajuns lângă corpul zdrobit, bărbatul se lăsă să cadă în genunchi și prinse a hohoti. Dură ceva până când femeia se ridică din balta de sânge, se spijini de umărul lui și se ridică. Fără un cuvânt. Nu se făcea să le dea satisfacție vecinilor strânși ciorchine pe balcoane.

Autoritățile

îndeasă gunoiul sub preș tot timpul. Cică, deh, e-n fișa postului. Una-alta, așa și pe dincolo. Fâș-fâș, sub preș. Căpăcel Țop pricepuse asta din primul an ca ziarist. Înainte vreme se ocupase de casări la un depou de tramvaie, ceea ce nu-i de ici de colo, ca școală. Prin urmare, ca ucenic într-ale jurnalismului, se apucă să tragă cu ochiul. Colțuri de preș, slavă Domnului, la tot pasul. Până și-n Împărăția Cerurilor găsești, dacă nu-ți lipsește spiritul critic, darămite pe-un picior de plai. Căpăcel Țop scotocea, afla, chibzuia, pritocea un articol aluziv, încasa banul și plutea mai departe, călare pe val. Nu stăruia, nu acuza, nu pretindea, nu dezvăluia. Nu dădea gata pe nimeni. Dansa în vârful poantelor pe buza pâlniei mașinii de tocat. Îi plăcea, Doamne cum îi mai plăcea. Așa cum îi plăceau și vacanțele exotice. Băuturile care moțăiseră decenii în butoaie de lemn. Serviciile la clește. Femeile senin tăcute. Autoritățile nu se zgârcesc, vezi bine, când le prinzi cu gunoiul sub preș.