Brebuț

se uită uimit la televizorul lui cel nou. Nu-i vorbă, că și la cel nu foarte vechi se uita la fel. Așa se uită el mereu, uimit, la televizor. Lunea, marțea, miercurea, joia, vinerea și sâmbăta. Duminica nu. Nu nu se uită, ci nu, nu se uită uimit. Duminica e zi liberă, așadar trebuie să se destindă și el puțin din uimire, deși nu simte nevoia. Televizorul își derulează insensibil știrile amăgitoare, emisiunile îndoielnice și filmele serbede.

Brebuț este de meserie indolent la Institutul Național de Simț Critic și-și îndeplinește atribuțiile cu profesionalism neștirbit. Lunea, marțea, miercurea, joia, vinerea și sâmbăta. Duminica nu. Îi mărturisise cândva soției, într-o noapte de introspecție maculată, că nu înțelegea folosul zilei de duminică. El ar fi vrut să fie indolent în timpul programului și uimit seara în fiecare zi a vieții lui, până la moartea inevitabilă.

Unii ar putea crede că nu e mare lucru să fii indolent, dar Brebuț descoperise că nu-i așa, ba chiar dimpotrivă. Vedea permanent la televizor atâta indolență, încât trebuia să-și dea osteneala să nu se piardă în anonimat și să se păstreze în elita meseriei.

S-ar putea spune că Brebuț se numără printre puținii oameni fericiți, pentru că de mic copil visase să se facă indolent și asta ajunsese în cele din urmă. O vreme, cândva, în tinerețe, din râvnă profesională, încercase să fie indolent și noaptea, dar soția lui îl împiedicase prin mijloace specifice.

Pe soția lui Brebuț o cheamă Brebuța. Ea este de meserie intransigentă categoria a patra la Clinica de Cauze Pierdute. Și ea își îndeplinește atribuțiile cu profesionalism neștirbit. Brebuț și Brebuța alcătuiesc perechea ideală. Sinusoidele lor sunt defazate optim.

Ca urmare, în marțea în care a năvălit covidul, erau amândoi total pregătiți. Așa au rămas și în perioada răvășită care a urmat. Institutul Național de Simț Critic își închise porțile, pentru că șimțul critic nu e o urgență nici măcar în timpul pandemiei. În schimb Clinica de Cauze Pierdute își deschise și mai larg porțile din fier forjat achiziționate dintr-o singură sursă, prin încredințare directă. 

Rămas acasă în șomaj tehnic, Brebuț deveni cu fiecare zi tot mai indolent, pregătindu-se pentru vremea când își va relua activitatea. De pildă încerca să ia formă sferică, astfel încât să se poată deplasa de la sine, după dorința pantei, și făcea exerciții de privit în gol, clipind din ce în ce mai rar. Rar o vedea și pe Brebuța, care activa neîntrerupt și cu simț de răspundere. Ce mai încolo și-ncoace, deloc n-o mai vedea. De auzit, nici atât. O mai mirosea din când în când, de la distanță.

Într-o joi din luna aprilie, la una dintre orele după-amiezii, Brebuț se ridică într-o doară din fotoliu, fără vreun țel anume. Numaidecât se împiedică de șireturile papucilor, revărsate de jur împrejur și căzu în nas. Ar fi căzut în obraz, dacă ar fi avut. Sângele gâlgâi o vreme pe gresia murdară. Se avântă apoi printre resturile împrăștiate printre alte resturi, se strecură pe sub ușă, se prelinse pe trepte, ezită puțin când ajunse pe trotuar și se opri înspăimântat pe marginea bordurii, care era nouă și foarte înaltă.
  
Rămas fără sânge, Brebuț se stinse privind uimit îmbinarea dintre două plăci de gresie. Indolenții de meserie mor întotdeauna la datorie.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.