Strada Izbăvirii

se concentră o clipă, se opinti și iscă așa un talaz din subasfalt, de culese mogâldeața de pe buza acoperișului blocului Omega Radical din Doi și-o izbi de asfalt. Nae Preș, mogâldeața, ar fi putut jura că așa se întâmplase. Ar fi putut jura dacă i s-ar fi ivit ocazia. Cetățenii strânși pe trotuar, martorii cum ar veni, declarară altceva Polițistului Ambrozel Bulache, sosit numaidecât la fața locului: Nae Preș plonjase de bună voie și nesilit de nimeni de pe acoperiș. Așa declarară. Printr-o coincidență bizară, fostul locatar de la etajul 10 se împrăștiase pe asfalt fix în fața mașinii de la salubritate care curăța strada. Locatari se mai împrăștiaseră pe asfalt, nu-i vorbă, dar mașina de la salubritate nu mai trecuse vreodată pe-acolo. Șoferul Fiță Custui asculta cu ochii închiși o melodie a lui Jean de la Craiova. În două versuri, mătura rotitoare și jeturile de apă șterseră de pe fața asfaltului pata care fusese Nae Preș. Versurile erau: "Tu ești femeia care mor de ea / Și pentru tine îmi bate inima". 

Nae Preș se pomeni în sistemul de canalizare, care puțea îngrozitor. Emanații actuale, occidentale, se împleteau cu duhori arhaice, balcanice, unele chiar sovietice, într-un melanj original. Își puse masca pe care o purta întotdeauna în buzunar de la decretarea stării de urgență și se lăsă dus de șuvoiul de dejecții la stația de epurare gestionată de Pierduș Liorpăescu, aflat în concediu paternal. Ajuns acolo, ieși la suprafață, epurat și voios. De vreme ce murise, tendințele sinucigașe îl părăsiseră, iar dorința de viață se întorsese tiptil-tiptil la locul ei. De atunci, nimeni n-a mai auzit vreodată de el. Mai mult decât atât, vecinii ar fi putut jura că în blocul Omega Radical din Doi nu locuise vreodată un cetățean pe nume Nae Preș. Ar fi putut jura dacă li s-ar fi ivit ocazia.

La locul presupusului eveniment, Polițistul Ambrozel Bulache strecură în buzunar agenda. Spre satifacția lui, nici de această dată nu trebuise să noteze nimic. Oricum n-ar fi putut, pentru că pasta se uscase în pix. Adevărul evident era că așa-zisul cadavru dispăruse fără urmă. Dovezile, de asemenea. În primă instanță, declarațiile martorilor fuseseră clare. După prânz deveniră confuze, apoi contradictorii. În cele din urmă, cetățenii susținură că nici nu fuseseră la fața locului. "Circulați, circulați!", concluzionă Polițistul Ambrozel Bulache, scuipând într-o parte și scărpinându-se sub caschetă cu pixul. Cetățenii se conformară și se risipiră care-ncotro. Mai puțin Spințioate Răbdan, care se așeză pe bordură și-și aprinse o țigară, pentru că dispunea de mai mult timp decât ceilalți.  

Răcorită și curată, Strada Izbăvirii se gândea la tinerețea ei, când era doar un biet drumeag între țarne. Pe-atunci îi plăcea iarna. N-o călca nici țipenie de om, pentru că n-o găsea nimeni sub stratul gros de zăpadă. Mai trecea câte-o căruță, așa, într-o doară. O țineau minte caii. Nici nume n-avea. A căpătat unul după primul război: Gura Puțului. De ce tocmai Gura Puțului, Dumnezeu știe. Au botezat-o apoi Bartolomeu Prostipescu-Romanați. Așa-l chema pe primul român care folosise hârtia igienică, zice-se. Fost Ministru al Dezangajării într-un guvern de tristă amintire. Casele care-o străjuiau pe-atunci aveau budele în fundul curților, printre tufe de iasomie și de lemn câinesc.

Când văzuse prima mașină, strada se speriase atât de tare, încât i se-ncrețise caldarâmul și izbise bazaconia de troița lui Chebanache Cinzeacă. Avocatul aflat la volan ieșise nevătămat dintre fiare, își făcuse cruce și ridicase o troiță mai mare, apoi strânsese bani de la clienți și înălțase biserica Sfântul Penurie, Izvorâtorul de Mir, pusă la pământ de cutremurul din ‘40. Comuniștii, veniți la putere, îi schimbară numele în Zoia Kosmodemianskaia. Nici mai mult, nici mai puțin. A fost perioada ei cea mai fericită. Zoia Kosmodemianskaia nu putea fi murdară sau plină de gropi. Au asfaltat-o, i-au făcut trotuare și spații verzi, o frumusețe. În anii '70 s-a procopsit cu două șiruri de câte patru blocuri cu 10 etaje, de-un crem duios. În '90 a devenit Strada Înnoirii, iar în 2003 Strada Izbăvirii.

Strada Izbăvirii iese la un capăt în bulevardul Viață Fără de Moarte, iar în celălalt în Calea Succesului, unde-și are atelierul Hrișcă Înrămătorul. La parterul blocurilor se succed farmacii, case de pariuri, case de amanet, laboratoare de analize medicale, o spălătorie, un minimarket și sediile partidelor care se alternează la guvernare. Plus un atelier de descâlcit relațiile, unde-și fac veacul Nea Pițu și Dorel de la benzinărie. Pentru că veni vorba, trebuie spus că relațiile dintre Strada Izbăvirii și blocuri sunt încordate. Blocurile susțin că fără ele n-ar exista, nu-i așa, strada. Pe de altă parte, strada pretinde că blocurile ar fi complet inutile în lipsa ei. Miușcă Tâmplarul încercase ani buni să împace părțile, fără să izbutească.

Cam asta-i tot. Străzile au poveștile lor, se știe, dar nu toate sunt interesante. Bătrânii zic că în '88 Silviu Brucan ar fi băut un martini la "Doi Netoți", aici, pe Zoia Kosmodemianskaia, cu Aleodor Ciofleică. După ce s-a întors de la Moscova. Domnul Profesor Săvîrșeală a răspândit legenda printr-un post de televiziune finanțat de un fost coleg de partid, trecut la opoziție între timp, dar rămas prieten. O minciună sfruntată, firește. Auzi tu: martini la "Doi Netoți"! 

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.