Ploambă Ghizdoc

urăște muștele din tot sufletul. Nu suportă să le simtă piciorușele sau trompele pe piele. Ca urmare, când i se strecură una mare și albastră în nară, sări din sicriu ca ars. Ateriză lângă Dido Luțac, care tocmai își turnase o vodcă. Îi goli numaidecât paharul, fără să bage în seamă privirea ostilă. Când era în viață, Ploambă Ghizdoc îi refăcuse instalația electrică de la firma de pompe funebre, că, na, cum să-l refuze pe nepotul de vară a lui Tanti Glafira. Dido Luțac nu-l plătise. În schimb, îi garantase în scris că se va ocupa gratis de înmormântarea și de parastasul lui. Îi garantase nevesti-sii, de fapt, pentru că, răposat fiind, n-avea cum să mai verifice. Pe atunci, Ploambă Ghizdoc avea 35 de ani și era îngrijorător de sănătos. Nu știa ce înseamnă să fii bolnav. Nu se lipeau de el nici viroza, nici otita, nici colita, nici urticaria, nici reumatismul, nimic. Nici măcar guturaiul. După nici șase luni, făcuse febră. Mare.

- Nu-nțeleg! Ieri eram sănătos! i-a șoptit el pierit nevesti-sii.

Nu comentase nimic femeia. Nu obișnuia. Joi pe la prânz, Ploambă Ghizdoc era mort. Adică, așa cum ar fi spus el, toată viața a fost viu, iar dintr-o dată n-a mai fost. Își făcuse prost socotelile, Dido Luțac.

Moartea nu însemnase o prea mare schimbare pentru Ploambă Ghizdoc. Toată viața se rușinase să fie fericit. Bache și Fache îl porecliseră Popescu. De vină era expresia lui veșnic îngândurată, de Popescu. Numai la bibliotecă se destindea cât de cât. Nu citea, nici vorbă. Asculta doar cum șușoteau tihnit cărțile de pe rafturi, fiecare după cuprinsul și în limba ei. Zumzăiau, mai degrabă. Bâzâiau. Ploambă Ghizdoc se așeza pe un scaun și moțăia până la închidere. Bibliotecarul se obișnuise cu el și nu-l deranja. Se prezentase și el la priveghi, bibliotecarul, chiar dacă nu cunoștea pe nimeni. Nu se rătăcise nici un client de-al lui pe-acolo. Mai c-ar fi plecat, dar acasă îl aștepta doar o canapea roasă de scleroză, un frigider patetic și un aragaz miop.  

Refugiați într-un colț, Bache și Fache râdeau de cei care veniseră la priveghi însoțiți de neveste și nu puteau bea după pofta inimii. Ei puteau. Holtei din convingere, locuiau amândoi în casa de alături, în care până și gândacii de bucătărie făcuseră hepatită. De altfel nici o insectă nu supraviețuia în preajma lor. Țânțarii care îi ciupeau înnebuneau pe loc, iar muștele își smulgeau capetele de cum le simțeau gustul. Bache și Sache nu-l plăcuseră niciodată pe Ploambă Ghizdoc, dar nu se făcea să lipsească de la priveghiul unui vecin. Bache își uitase proteza dentară acasă așa că nu putea mânca nimic, chiar dacă și-ar fi dorit-o. Fache purta un șorț de bucătărie cu cercuri mari și mici, pentru că i se stricase fermoarul de la șliț.  

Așezat lângă masa cu gustări, Părintele Ghioarță își ștergea fruntea cu o batistă. Nu-și mai venise în fire după ce Grindel Codoașcă îl întrebase dacă Dumnezeu poartă chiloți. Nu știa dacă din cauza întrebării sau a faptului că barbatul își întorsese capul la 180 de grade, ca o bufniță. Născut în anul în care se inventase salamul feliat, Grindel Codoașcă povestea tuturor că-i detestă pe popi și nu călcase niciodată în biserică, pentru că la botez îl purtase nașa în brațe, iar la nuntă venise în scaunul lui cu rotile. Mai bine de zece ani exersase zilnic până când izbutise performanța de a-și întoarce capul la 180 de grade. Cum îi trebuia un nou țel în viață, în timpul pandemiei intrase într-un grup care colecționa fotografii reale cu dinozauri.

Frizerul Stîrnici privea luna pe fereastră și socotea câți clienți îi răpise alopecia în ultimii ani. Calculul îi luă ceva timp, iar când trase linie, deja se hotărâse să se angajeze pe postul de ajutor de profilactic oferit de socru-său. Ploambă Ghizdoc fusese ultimul lui client. Mulțumit de decizie, se servi cu un sandviș. Dido Luțac înghiți în sec. Fache înșfăcă o tartină. Bibliotecarul îndrăzni să ia o bruschetă. Grindel Codoașcă îi smulse de la gură Părintelui Ghioarță crenvurstul în aluat din care se pregătea să muște. 

Ploambă Ghizdoc își mai turnă o vodcă și tocmai ridicase paharul ca să-l dea peste cap, când se trezi cu nevastă-sa lângă el.

- Treci înapoi, panaramă, nu mă face de râs! șuieră ea cu mâinile în șolduri. Un fel de-a spune, pentru că femeia era slabă ca un cuier pom, așa că n-avea șolduri. Nici fese n-avea, nici sâni, nimic.

Ploambă Ghizdoc coborî privirea în podea, se urcă înapoi în sicriu, închise ochii și-și puse mâinile pe piept. Îi bâzâia ceva în cap, dar nu știa dacă erau cărțile sau musca aia care intrase pe-o nară. Dacă erau cărțile, i-ar fi plăcut să le-asculte zumzetul pentru totdeauna. Dar dacă era musca?

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.