Dudău și Domnul Ciulamete

împărtășeau aceeași patimă: florile. În rest, n-aveau nimic în comun. Dudău era pricăjit și trecut de prima tinerețe, dar fâșneț ca un flăcău. Domnul Ciulamete, deși de-abia împlinise 25 de ani, avea un greabăn de taur, un burdihan mare și flasc și se mișca precum o omidă după prima brumă. Unul era grefier, iar celălalt salahor. Invers decât s-ar putea crede. Adică Dudău era salahorul, iar Domnul Ciulamete grefierul. Soțiile lor erau de asemenea viceversa. Doamna Ciulamete părea o vrăbiuță. Sub nevasta lui Dudău scârțâiau a jale scaunele.

Dudău și Domnul Ciulamete erau vecini. Suburbia în care locuiau fusese cândva o mahala, dar în ultimii ani se transformase într-un cartier al noilor îmbogățiți. Casa lui Dudău era mică și cochetă. O primise de la socri când se însurase. Răuvoitorii o consideraseră mită. În schimb, Domnul Ciulamete cumpărase hardughia care-i servea drept reședință pe mai nimic, la o licitație de bunuri provenite din executări silite. Amândoi ridicaseră pe petecul de pământ din spatele casei câte o seră.

O vreme, Dudău și Domnul Ciulamete se urmăriseră reciproc peste gard. Ajunseseră să se respecte înainte de a-și fi vorbit. Apoi, discuțiile se legaseră firesc. Azi un salut, mâine o întrebare, poimâine o opinie... După câteva luni uniseră cele două sere într-una singură. Zecile de specii inițiale au devenit sute, apoi mii. Nu-i interesau plantele care se remarcau prin forma frunzelor. Le cultivau doar pe cele care ieșeau în evidență prin flori.

Odată cu pandemia provocată de covid, totul în cartier a devenit cenușiu. Mai întâi zilele, apoi hainele. Mâncarea. Vegetația. Casele. Ultimele au cedat televizoarele. Până și fardurile femeilor erau în diverse nuanțe de cenușiu. Nu întâlneai nici măcar alb sau negru. Dealtfel, negrul nu-și găsise locul în cartier nici înainte. Albul, nici atât. Doar sera celor doi se menținuse plină de culoare. Dudău și Domnul Ciulamete reușiseră chiar să obțină nuanțe nemaivăzute, încă fără nume.

Într-o marți, Dudău a cantactat o boală rară și până seara a dat ochii peste cap. În aceeași zi, Domnul Ciulamete a mâncat la micul dejun ceva care nu i-a priit și până la prânz s-a prăpădit. La înmormântare au participat doar cele două soții și groparii, dar nu pentru că așa prevedea starea de urgență. După cum au lăsat cu limbă de moarte, la căpătâi li s-a pus o singură piatră funerară, pe care scria simplu "Aici zac Dudău și Domnul Ciulamete".

Sera a rămas de izbeliște, pentru că soțiilor nu le păsa de plante nici cât cenușiul sub unghie. Câteva flori s-au uscat de dorul celor doi. Toate celelalte însă, trezindu-se libere, au prins a se înmulți fără măsură, crescând totodată cu o viteză neverosimilă. În scurtă vreme, au sfărâmat structura de metal și sticlă și s-au revărsat în valuri multicolore asupra cartierului. Parcă hipnotizați, vecinii s-au lăsat copleșiți fără să opună rezistență. Armata dizlocată pentru a stăvili invazia s-a dovedit neputincioasă. Atunci, președintele a văzut că era bine și a declarat că totul decurgea conform planului.

Între timp, oamenii uitaseră numele culorilor, așa că le-au botezat din nou. Roșului i-au zis galben. Albastrului i-au zis alb. Rozului i-au zis, din întâmplare, tot roz. Și așa mai departe. Și a fost o seară și a fost o altă dimineață de marți. Oamenii au văzut că era bine cu multe culori și s-au gândit că trebuie să se deprindă din nou cu ele. Și așa a și fost.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.