se lovi cu ciocanul peste degetul mic de la mâna stângă. Atât de tare, încât durerea îl străbătu din creștetul capului până-n călcîie. Și înapoi. În aceeași clipă, ochiul drept zvâcni din orbită și căzu pe bancul de lucru. Fără nici un zgomot. Lui Miușcă Tâmplarul i se păru că aude un plescăit, dar de vină era durerea. Icni scurt și strânse din dinți. N-avea rost să țipe, de vreme ce nu era nimeni de față. Câteva broaște orăcăiau în băltoaca din spatele atelierului, fără să le pese dacă le auzea sau nu cineva. Pe cer nu era nici un nor.
Când se liniști, Miușcă Tâmplarul constată că se vedea pe sine ca și cum l-ar filma cineva. Pe de o parte acoperea cu ochiul stâng un câmp de 120 de grade, iar pe de alta, cu ochiul drept se vedea pe sine. Un sfrijit între două vârste, pierdut într-o salopetă galbenă, achiziție de la second hand. Globul ocular de pe banc îl fixa fără nici o expresie. Așadar nu ochii în sine reflectă starea interioară, ci mușchii oculari. "Ptiu, drace!" murmură Miușcă Tâmplarul și mușcă dintr-un sandviș cu salam. Venise ora prânzului.
După ce termină, își șterse palmele de turul salopetei și își puse ochiul la loc, în orbită. Se gândi o clipă, apoi înșfăcă ciocanul și se lovi din nou peste degetul mic de la mâna stângă. Ochiul drept zvâc, pe bancul de lucru. Se lovi și peste degetul mic de la mâna dreaptă. Ochiul stâng rămase la locul lui. Doar unghia prinse a se înnegri. Între timp se făcuse ora două. Se întrebă o vreme dacă muncise de-i săriseră ochii sau îl duruse de-i săriseră, cum ziceam, ochii. La ora trei alese prima variantă și plecă spre casă.
Miușcă Tâmplarul nu se întorcea niciodată de la muncă înainte de ora șase, așa că nevasta îl copleși cu un șuvoi de întrebări. De ce aia, de ce ailaltă! Apoi multe adverbe interogative. De loc, de mod, dar mai ales de timp. Obișnuitul îndemn din final, și anume "Să pleci unde-oi vedea cu ochii!", avea acum pentru bărbatul ei un alt înțeles. Acesta râse în sinea lui și îi arătă degetul mic de la mâna dreaptă. Femeia îl bandajă și-i permise să zacă pe canapea, în fața televizorului.
Miușcă Tâmplarul schimbă mai multe canale, dar nu se putea nicidecum concentra asupra emisiunilor. Îl bântuiau tot soiul de gânduri. Nici peste noapte nu-i dădură pace. Nu oricine se bucură de o asemenea însușire. Cea cu ochiul. Trebuia să-i găsească o utilizare practică. Să spioneze, de pildă. Pentru bani, pentru plăcere. O cameră de luat vederi era însă mai practică, deși mai costisitoare și dificil de amplasat. Ideile îl potopeau vijelioase, dar după o analiză sumară erau părăsite. Avea și el o dată o însușire care-l făcea special și nu știa cum s-o folosească.
Miercuri, după program, Miușcă Tâmplarul se duse la "Doi Netoți" să bea o bere cu băieții. După patru halbe, zări o sticlă de Bacardi rătăcită pe raft. I se stârni pofta. Banii se terminaseră, iar netoții nu dădeau pe datorie. Ar fi mers câte un rom la fiecare bere. Mare. Cum-necum, se trezi că pune prinsoare pe patru romuri că poate vedea ce se petrece după colț, fără oglindă sau alt dispozitiv ajutător. Un străin, care-și bea vodca la masa alăturată, acceptă pariul. Miușcă Tâmplarul făcu șmecheria cu ochiul, iar Spințioate Răbdan, căci el era străinul, plăti fără să crâcnească.
Acasă, soția lui Miușcă Tâmplarul îl aștepta cu adverbele pregătite. Mai multe decât de obicei. Mai diverse. Bărbatul se duse la culcare fără să mănânce. Adormi numaidecât și se visă pe o plajă din Bermuda. Nu se auzea decât zgomotul valurilor. Șase zile de miercuri la rând povestea de la "Doi Netoți" se repetă întocmai. Miușcă Tâmplarul sfârși prin a-l socoti cam tâmpit pe Spințioate Răbdan. De ce ai pune prinsoare de atâtea ori la rând, de veme ce știi că vei pierde?
Veni pandemia și starea de urgență. Miușcă Tâmplarul rămase acasă în șomaj tehnic. Zumzetul permanent al soției îl scotea din minți. Nu se compara cu zgomotul valurilor. Într-o seară, la cină, se lovi cu lingura peste degetul încă vânăt și umflat. Intenționat. Ochiul drept, zvâc pe masă. Femeia scoase un țipăt scurt și se prelinse moale de pe scaun. Când își reveni, nu mai putea vorbi. Timp de o lună întreagă nu scoase o vorbă. O adevărată desfătare pentru Miușcă Tâmplarul. Morala: fără femei, bărbații n-ar ști să-și folosească așa cum trebuie însușirile.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu