Neață

nu se desparte nici în ruptul capului de mască. O poartă tot timpul, oriunde și în orice împrejurare. Nu pentru a se proteja pe sine sau pentru a-i ocroti pe ceilalți, așa cum s-ar putea crede. Nici vorbă. Îi urăște pe toți, fără discriminare și din adâncul inimii. Începând și terminând cu sine. Neață poartă mască pentru a-și ascunde fața. E cu totul și cu totul hidos. Pocit din cale-afară. Uluitor de respingător. Așa a fost el mereu. Din naștere. Poate chiar dinainte, dar asta nu se poate dovedi.

Odinioară, pe vremea când obișnuia să iasă, femeile își acopereau gura cu palma la vederea lui. Țâncii izbucneau în plâns și se scăpau pe ei. Câinii se ascundeau degrabă, pe unde apucau, cu coada între picioare. Pisicile își pierdeau câte-o viață. Muștele uitau să mai dea din aripi și cădeau năuce la pământ. Șoarecii se repezeau de bună voie în curse. Indiferent ce zi era, se făcea dintr-o dată marțea trecută. Atât de hidos era Neață. Este.

În adolescență se dedicase cu pasiune mistică studiului, dar cunoașterea îi sporise nefericirea. Și oricum nu putea trăi din asta, din cunoaștere. Părinții luaseră pe neașteptate calea cimitirului, rudele îl evitau, iar prieteni n-avea, firește. Așa că o lăsase baltă. Își deschisese un magazin online, prin care vindea tot soiul de lucruri inutile, meșterite cu mâna lui. E o terapie bună, meșteritul, se știe. La declanșarea pandemiei, magazinul mergea bine. Neață nu mai părăsise apartamentul moștenit de la o mătușă cu deficiențe de vedere de mai bine de un an. Se-mpăcase oarecum cu viața.

Tocmai atunci, oamenii începură să poarte măști. Ca să vezi. Neață se frământă o zi și-o noapte. Să profite de ocazie sau nu? În cele din urmă bău un pahar de apă și își luă inima în dinți. Își puse masca și ieși în lume. Pe stradă toți purtau măști, asemenea lui, așa că nu-l băgă nimeni în seamă. Intră într-un magazin și cumpără o pâine. Ochii vânzătoarei îi zâmbiră. Intră în alt magazin și cumpără încă o pâine, rotundă de astă dată. Lucrurile se repetară întocmai. Nemaigăsind altceva de făcut, se întoarse acasă. Nu știu dacă Ana mai are mere, dar Neață are sigur două pâini.

În zilele următoare ieși tot mai des și petrecu tot mai mult timp în oraș. Chiar legă scurte convorbiri cu unii oameni. Cu bărbați. Numai și numai cu bărbați. Prima femeie căreia îndrăzni să i se adreseze se odihnea pe o bancă, în parc. Îi ceru permisiunea, iar când o primi se așeză lângă ea. Nu vorbiră cine știe ce. Schimbară două-trei cuvinte, despre una, despre alta... Ei știu mai bine. A doua zi o găsi tot acolo, pe aceeași bancă. Vorbiră ceva mai mult, nu numai despre una sau alta, ci și despre altele. Și tot așa. După câteva săptămâni, Neață o invită la el acasă. Se lăsase întunericul, dar ea îl împiedică să aprindă lumina. Făcură mai întâi dragoste, apoi sex și în cele din urmă adormiră. Nu fuma nici unul dintre ei.

A doua zi de dimineață, primul lucru pe care-l văzu Neață când deschise ochii fu Fabiola. Așa o chema, Fabiola. Îl privea pe deasupra măștii. Fără mirare. Fără scârbă. Se aplecase asupra chipului lui și îi urmărea trăsăturile prost întocmite. După trei minute se îndreptă din mijloc și își îndepărtă masca. Era la fel de hidoasă ca și el. Pe neașteptate, lumea se strânse ghem și încăpu între pereții apartamentului. Cei doi se sărutară și plecară în bucătărie, la capătul lumii, să pregătească împreună micul dejun.

Vecinii se întrebară o vreme cine Dumnezeu putea să-și împartă viața cu Neață, dar Administratorul Robotei, care gestiona pungășiile și în blocul în care locuise Fabiola, îi lămuri când veniră să plătească întreținerea. De văzut n-o văzură însă niciodată pe femeie fără mască decât după ce pandemia se stinse de la sine, ca și toate celelalte dinainte. Primul îi văzu Domnul Dârjală, care, de când îl părăsise Doamna Dârjală, privea fără încetare pe fereastră cu binoclul mareșalului Prezan. Îi văzu și rămase stupefiat, pentru că Fabiola nu părea nicidecum "o aia, o răgălie", cum afirmase Administratorul Robotei, iar Neață nu mai arăta deloc așa cum și-l amintea. Departe de a fi frumoase sau măcar plăcute, chipurile celor doi degajau o lumină delicată, care-ți amintea că viața merită trăită. Și dintr-o dată se făcu duminică.  

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.