Libertatea absolută

este libertatea de a nu gândi. Evidența asta îl trăsni în moalele capului pe Bulime Uimeală în timp ce urmărea la televizor o declarație de presă sau ceva de genul. Și încă nu băuse nimic în acea zi. Își turnă o vodcă, o dădu peste cap și aprinse o țigară. Se întinse apoi pe canapea și încercă să-și golească mintea. Chiar își putea permite asta, grație moștenirii. Se separaseră de mult, părinții, dar muriseră de curând, la nici cinci luni unul după altul. Ca unic urmaș, se alesese cu două apartamente. Măricele, curățele, bine amplasate. Le închiriase, cum altfel, iar banii se scurgeau lunar în card. De acolo o parte plecau să achite facturile, iar alta să-i asigure traiul. Nici că se putea mai bine. Se ridică în capul oaselor, stinse țigara într-un capac și umplu din nou paharul.

Problemele s-ar risipi dintr-o dată, fără îndoială. Trecutul s-ar pierde în ceață. Viitorul n-ar mai fi decât un prezent continuu. Minciuna și adevărul s-ar face șpriț. De vară. Ierarhiile s-ar netezi, opiniile așișderea. Deciziile ar înceta să existe. Goli paharul dintr-o înghițitură și se întinse din nou. Numai gloduri, canapeaua. Ar trebui s-o înlocuiască. Să aleagă, să comande, să confirme, s-o recepționeze... Iată că nu ajungi lesne la libertatea absolută. Să nu iei o decizie e tot o decizie. Nu poți să nu gândești chiar de loc de loc. Libertatea absolută e o utopie. Dar poți să tinzi spre ea. Să iei de bune spusele celorlalți, de pildă. La întâmplare, fără să alegi.

În încăpere intră Nădici Brubac. Avea părul vâlvoi și șlițul descheiat. Bulime Uimeală nu încuia niciodată ușa.
- Cincizecișișapte! zise Nădici Brubac, apropiindu-se șovăielnic de canapea. Îi jucau ochii în cap. De-aia-l plăcea Bulime Uimeală. Toți ceilalți pe care-i cunoștea aveau priviri apoase.
- Cincizecișișapte ce? întrebă el, ajutându-l pe oaspete să se așeze în fotoliu.
- Bolivia! Va fi a cincizecișișaptea țară în care ajung! Plec mâine!
Lui Nădici Brubac îi plăcea să călătorească. Nu pierdea nici o ocazie. Nici când era bolnav nu refuza. De plătit, plătea nu știu ce publicație, în schimbul unor articole în care descria destinațiile folosindu-se de mirosuri și sunete. O găselniță care se dovedise de succes. Cine ar fi fost mai potrivit pentru o asemenea sarcină decât un nevăzător? Nădici Brubac așa se născuse: nevăzător.

Bulime Uimeală umplu două pahare și-i puse unul în mână lui Nădici Brubac. Le goliră în același timp, fără să-și fi planificat asta. De-aia-l plăcea Bulime Uimeală. Nădici Brubac se descurca bine cu vodca. Nu ducea paharul la ureche. Cu toate astea, nu-i spuse că avea șlițul descheiat. Nu-i spuse nici că el purta papuci pufoși. Dacă Nădici Brubac ar fi și știut-o, n-ar mai fi zăbovit acolo nici o secundă, pentru că, se știe, papucii pufoși sunt dușmanii de moarte ai iubitorilor de călătorii. Terminară sticla în tăcere. Ar fi avut ce să-și spună, numai că fiecare prefera să se gândească la ale lui. Nădici Brubac la Bolivia, Bulime Uimeală la libertatea absolută, care se dovedea foarte dificil de atins.
- Parcă ar mai merge una, nu? Din păcate nu mai am vodcă! zise Bulime Uimeală într-un târziu.
- Nu-i nimic! răspunse Nădici Brubac. Mă așteaptă unul de la asociație, care are grijă de mine. Stă pe hol pentru că nu intră niciodată în locuri unde se păcătuiește. Îl trimit pe el să mai cumpere o sticlă.

Pe cel de la asociație îl chema Emanase Molimnescu. Bulime Uimeală n-avea de unde să știe că și el făcuse o fixație pentru libertatea absolută. Numai că Emanase Molimnescu o și dobândise, după o noapte de beție, când îl întâlnise pe Dumnezeu. Îl întâlnise, dar nu vorbise cu el. Atotputernicul îl ținuse de frunte când vomase într-un tufiș, apoi îl privise înțelegător, clătinând din cap și țistuind. De spus nu-i spusese nimic. De a doua zi, Emanase Molimnescu se lăsase nu numai de băut și de fumat, ci chiar și de înghesuit femei în lift, o pasiune de-a lui mai veche. Se înscrisese în schimb voluntar la mai multe organizații caritabile, învățase pe de rost Evangheliile, nu lipsea duminica de la biserică și trăia din te miri ce. Se lepădase de îndoială și se învelise cu credința în Mântuitor. În fiecare zi gusta din pâinea umilinței. De-aia-l și plăcea Nădici Brubac, pentru că-l putea umili.

Ușa de la intrare rămăsese întredeschisă, așa că Emanase Molimnescu auzise întreaga conversație. "Bine, bine!" confirmă el și se duse la lift. Cabina se opri între etajele 3 și 4, dar Emanase Molimnescu știa să se descurce în astfel de situații, așa că depăși problema. Nu înțelese semnul trimis de Dumnezeu, care încerca și El să-l ajute cum putea. Ca să ajungă la minimarketul de la parterul blocului din spate trebuia să treacă printr-un pasaj. Puștiul care pândea acolo nici măcar nu-i ceru portofelul. Ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost bâlbâit. Ai lui n-avuseseră bani de logoped. Ca urmare, îl înjunghie de trei ori în stomac, îl buzunări și o întinse fără să scoată o vorbă. După o oră de așteptare, Bulime Uimeală se decise să-și acceseze memoria. Scoase apoi sticla de țuică ascunsă în cutia aspiratorului și turnă în pahare.
- Să fie într-un ceas bun! spuse el ciocnind cu Nădici Brubac.
- Să te-audă Dumnezeu!

 

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.