muncește puțin şi câștigă prost. În schimb, dă rar pe-acasă. Înainte să adoarmă cu capul pe masă, vorbeşte fie despre armată, fie despre lunile când a fost gardian. Armata a făcut-o la intendenţă, iar ca gardian a păzit poarta numărul 3 a fabricii de tigăi din localitate. Îi povesteşte oricui îi plăteşte o sută de Săniuţă cum vindea izmene cu şireturi la glezne răcanilor care şi le pierdeau la duş sau enumeră 24 de metode prin care poţi scoate tigăi pe poartă fără să te prindă. Nevastă-sa lucrase şi ea la fabrică, montatoare. Fuseseră concediaţi în aceeaşi zi. Era atât de cald, de năduşea statuia primarului din parcul cu acelaşi nume. O văzuseră amândoi, în drum spre casă. Şi acum mai aveau în debara patru cozi de tigaie pe care nu apucaseră să le completeze.
La rândul lui, Lăscărică îşi amintește cu duioșie de perioada când părinţii lui lucraseră la fabrica de tigăi. Pe atunci mânca salam şi pizza în fiecare zi şi avea bani de buzunar. Ba chiar Moş Crăciun îi adusese un laptop Asus pentru gaming, cu un design elegant şi funcţional. Era clasa a V-a la şcoala gimnazială Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Dacă l-ar fi întrebat cineva cine fusese Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, n-ar fi ştiut să răspundă. N-ar fi ştiut să răspundă nici cine fusese Liviu Rebreanu, Alexandru Ioan Cuza sau Nicolae Ceauşescu. Vocabularul său număra aproximativ 348 de cuvinte. Puţine erau în limba română.
Pentru Lăscărică şi pentru cei mai mulţi dintre profesorii lui şcoala constituia un loc de muncă lejer. Lucrurile mergeau şnur dacă nu atrăgeai atenţia. Elevii veneau şi se aşezau în bănci. Profesorii veneau şi se aşezau la catedră. Telefoanele smart intrau în funcțiune. Uneori, un profesor lovea un elev. Alteori, invers. Fiecare an şcolar se încheia la timp şi cu rezultatele aşteptate. Analfabetismul funcțional se dobândește în ani, nu de pe-o zi pe alta.
Când a rămas fără slujba de gardian, tatăl lui Lăscărică a snopit-o în bătaie pe mama lui Lăscărică. Mai mereu îi scăpa câte-un dos de palmă, dar niciodată până atunci n-o băgase-n spital. După ce a plecat ambulanţa, l-a snopit şi pe Lăscărică. Apoi pe cei doi fraţi ai lui Lăscărică. În cele din urmă pe cele două surori. Pe pisica Adelaida n-a putut-o prinde. În schimb, l-a prins pe vecinul Păciuiescu de la scara Ce, care a avut proasta inspirație ca tocmai atunci să-i ceară înapoi preduceaua împrumutată cu doi ani în urmă.
După o vreme, tatăl lui Lăscărică a început să lucreze cu ziua. Lunea şi marţea. Miercurea bea toţi banii câştigaţi la "Tacă-ţi pliscul", lângă Obor, la "Patru buze", vis-a-vis de stadion sau la "La varice", în spatele blocului. Joia bea pe datorie. Vinerea îl cinsteau cei care munciseră miercuri şi joi. Sâmbăta şi duminica își vizita rudele. Primea câte-un kil două de ţuică drept mulţumire că nu venea cu nevasta şi cu cei cinci copii. O rutină.
Când s-au închis cârciumile, tatăl lui Lăscărică a plâns. Au plâns și ceilalți membri ai familiei, cu anticipație. Au anticipat corect. Lăscărică n-a vărsat o lacrimă, pentru că era ocupat cu Overwatch. Tatăl lui Lăscărică a luat o primă amendă când a pretins că a ieșit cu câinele la plimbare. Polițistul n-a fost de acord că până și un câine de pluș are nevoie de aer curat. A doua amendă a luat-o degeaba, dar nu mai contează. În cele din urmă a ajuns la spital, confirmat pozitiv, iar familia a rămas izolată la domiciliu. Primeau mâncare în fiecare zi de la diverse organizații și nu mai avea cine să-i bată. În amintirile lor ulterioare, această perioadă va apărea ca un popas în paradis.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu