constă într-o cameră de zi luminoasă, un dormitor prietenos și o bucătărie primitoare. De-ajuns. La mansardă se poate amenaja încă un dormitor, la o adică. Din banii moșteniți își mai cumpără câteva piese de mobilier, mașină de spălat, alea-alea. Ce-i mai trebuia. Televizor nu. Chivernisi așadar cu socoteală banii. Viața-l învățase pe Lipăică Moșcovel să fie chibzuit. Un fel de-a spune "îl învățase", mai degrabă-l silise. Nu trăise pe picior mare nici în copilărie, nici după aceea, ca stratificator-formator la filatura din cartier. Care va să zică picase bine moștenirea. O pleașcă, ce mai încolo și-ncoace. Resemnarea lui congenitală se topise ca untul pe plită.
Cel mai mult îi plăceau cele două ferestre generoase din camera de zi. Chiar dacă nu prea avea ce admira prin ele. Dincolo de fâșia pavată lată de trei metri care împrejmuia clădirea se înălța un gard hidos din prefabricate din beton. Lipăică Moșcovel nu se încurca însă în astfel de detalii. Așezase un fotoliu în dreptul ferestrei dinspre ușă și picotea în moliciunea lui ore bune după ce se întorcea sleit de la serviciu. Uneori visa, dar nu-și amintea niciodată ce. Își pregătea apoi o cină frugală și citea până târziu în noapte plachetele unor poeți de care n-auzise nimeni.
Într-o astfel de după-amiază, între două picoteli, privirea lui Lipăică Moșcovel alunecă spre fereastră așa, într-o doară. Nu mică-i fu mirarea să descopere dincolo de ea o grădină. Cascade multicolore de flori cât vedeai cu ochii. Se frecă la ochi, se scărpină în ureche cu degetul mic, apoi se duse în bucătărie și-și puse o cafea. Amară, fără zahăr. Când se întoarse, băgă de seamă că pe cealaltă fereastră se vedeau binecunoscuta fâșie de pavaj și gardul de beton. Se așeză în fotoliu și-și lăsă mintea să bâjbâie după o explicație, în timp ce sorbea din ceașcă. Într-un târziu se ridică și ieși în curte. Între perete și gard nu era decât fâșia pavată. Ca să vezi. Se duse la culcare, fără să mănânce și fără să citească. A doua zi dimineață, toate erau la locul lor, așa cum le știa, deja, prea bine.
Aproape că uitase întâmplarea, sub apăsarea pandemiei, când grădina își făcu apariția din nou. De astă dată i se înfățișară arbuști exotici și plante agățătoare. Un delir botanic tropical. Urmară cafeaua fără zahăr, ieșitul în curte și somnul. Lipăică Moșcovel visă broaște cu aripi, șosete desperecheate și ciorbă de burtă. Nouă femei iertate, bătrâne, care coseau cămașa ciumei. Ciuma e o hoașcă bătrână și rea, se știe, dar îi plac hainele frumoase. Poate că mai visă ceva și despre politică.
A treia oară, dincolo de fereastră lui Lipăică Moșcovel i se arătă o tsubo-niwa. Câteva fire de bambus și ferigi. Plus niscaiva plante târâtoare. La marginea suprafeței acoperite cu pietriș greblat cu grijă, pe o bancă din piatră, stătea un bărbat. Purta haine identice cu ale lui, dar fața nu i-o vedea, din cauza măștii chirurgicale. Renunță la cafea și ieși numaidecât în curte, fără să șovăie. Întâlni din nou doar fâșia pavată. Bătu zdravăn din picior, până îi amorți talpa. Se așeză apoi ciucit, lângă gard. Nu putea privi decât înainte, spre casă. Pe fereastră se văzu pe sine, stând în fotoliu. Sorbea îngândurat din cafea.
Lipăică Moșcovel se repezi să intre în casă, hotărât să-l ia de guler pe intrus și să-l dea afară. Ușa, nicăieri. Doar ferestrele întrerupeau netezimea zidului. Căută împrejurul casei un obiect cu care să spargă geamul. Nimic. Izbi cu pumnii în toate ferestrele, pe rând. Nici vorbă să cedeze vreuna. Poarta dispăruse și ea. Gardul era neted și înalt, imposibil de escaladat. Pe coamă, fostul proprietar presărase cioburi de sticlă. Simți resemnarea ieșind din nou la iveală, de acolo de unde se ascunsese. Se ghemui într-un colț și după o vreme adormi, cu gândul la dimineața următoare, care cine știe ce-i putea aduce. O pasăre colibri zbârnâia la urechea lui, dar Lipăică Moșcovel n-o auzea. Visă doi jardarmi mâncând marmeladă dintr-un borcan mare, de murături.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu