trăise Eulampiu până la declararea stării de urgență. În ciuda strădaniilor, nu reușise niciodată să înțeleagă rostul numerelor mai mari de nouă, așa că atunci când ajunsese la acea vârstă luase hotărârea să țină socoteala astfel, în vieți de câine. O decizie deloc întâmplătoare. În ziua în care se întorsese de la maternitate, mama lui adoptase un pui de maidanez, ca să-l aibă Eulampiu tovarăș de joacă și să-l vegheze când lipsea ea. Pentru că era chior, îl botezase Unu. O prevestire, vezi-bine. După Unu, urmase Doi și așa mai departe. Șapte își dăduse duhul pe hol, într-o baltă de urină, tocmai când președintele decreta starea de urgență.
Eulampiu își amintea în bună măsură toți câinii. Nici nu era complicat, pentru că fiecare suferise de câte un defect fizic. Doi fusese surd, Trei șchiop, lui Patru îi tăiase cineva coada, Cinci își pierduse o ureche, Șase n-avea nici un fir de păr pe corp, iar lui Șapte îi lipseau câteva vertebre de la gât, astfel încât capul parcă i se ițea direct din piept. În semn de afecțiune, le păstrase castroanele. El ar fi vrut să le păstreze țestele, dar mama lui îl convinsese că nu se cuvenea una ca asta. Ar fi dat prost pe etajera din sufragerie.
Alte amintiri, Eulampiu n-avea. Ce-i drept auzea uneori un foșnet, ca al frunzelor de porumb uscate, dar pesemne că nu era amintirea lui, de vreme ce nu părăsise niciodată apartamentul. Poate că o moștenise de la mama lui, cumva, amintirea. De la ea avea totul. Ea îi cumpărase diplomele de absolvire, îi găsise apoi un loc de muncă adecvat, care nu necesita părăsirea apartamentului, și în cele din urmă îl scosese la pensie. Îl ocrotea, pasămite, din cauza albeții congenitale de pe ochi. Lui Eulampiu nu i se părea anormal modul în care i se înfățișau lucrurile, pentru că așa le văzuse dintotdeauna.
Cum-necum, la scurt timp după declanșarea stării de urgență, mama lui făcu febră. Nu era prima oară, dar de data asta trei indivizi în costume bizare le încălcară brutal intimitatea și o luară pe femeie cu ei. Nu apucase să adopte un alt câine după moartea lui Șapte, așa că Eulampiu se trezi singur. Până la urmă n-ar fi fost cu adevărat o problemă, dacă nu s-ar fi terminat ceafa de pui din frigider. Altceva nu mânca. După trei zile de ezitări, se decise să iasă și să facă rost.
Ajuns în stradă, îl cuprinse panica. Mulți, foarte mulți oameni se tot vânzoleau grăbiți pe trotuar. Mai mulți de nouă. Cu toții își ascunseseră partea de jos a feței. Până să se dezmeticească Eulampiu, un bărbat cu ochelari se opri și începu să răcnească la el, pentru că nu purta mască, chipurile. Cât ai clipi i se alăturară și alții. Îl împinseră, îl ciupiră și îl înghiontiră până când căzu pe spate și-și zdreli cotul de asfalt.
Probabil că se descurcase până la urmă, pentru că se trezi în apartament. Zilele treceau, iar mama lui nu se mai întorcea. Foamea îi dădu pace de la o vreme. Își zgâmăia din când în când julitura de la cot, ca să se asigure că e încă viu. Ar fi vrut și s-o vadă, zgaiba, dar nu putea. Oglinda ar fi fost o soluție, însă ori de câte ori ajungea la această concluzie, amâna pentru altădată. Credea că mai avea destul timp la dispoziție, măcar o viață de câine, dacă nu două. Într-o dimineață se așeză pe covor și se făcu covrig. Ultimul lui gând fu că timp mai era destul, într-adevăr, dar se vede treaba că nu pentru el. Nu fusese niciodată.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu