e de departe cel mai vechi dintre angajații Institutului de Dezvoltare Sincretică a Calității Vieții, de pe lângă Ministerul Degajării Sociale. Lucra acolo de atâta amar de vreme, încât între timp nu numai că făcuse burtă și chelise, dar și scăzuse în înălțime cu fix trei țoli. Uneori, în câte-o zi scămoasă de iarnă, povestea că în tinerețea lui brânza se făcea din lapte, merele creșteau în copaci, iar televizoarele aveau butoane care semănau cu capacele de la tuburile de pastă de dinți. Mai povestea și cum îi spărsese la grădiniță monoclul lui Tristan Tzara, dar asta chiar că n-o credea nimeni. Tristan Tzara e numele unei străzi și-atâta tot, se știe.
Până nu de mult, institutul avusese cinci angajați, dar pe doi dintre ei îi ștersese din organigramă un accident de muncă. Unul se înecase în timp ce proba un costum de scafandru. Celălalt se sufocase, o oră mai târziu, în costumul proiectat pentru cei aflați în prima linie a luptei împotriva noului virus. Cineva încurcase schițele și montase niscaiva garnituri taman invers. "O banală problemă de comunicare", concluzionase directorul Gudurache, președintele comitetului de anchetă. Se trecuse sub tăcere faptul că Păciuiescu nu izbutise să recupereze preduceaua institutului de la Tatăl lui Lăscărică și trebuise să improvizeze. A doua zi costumele fuseseră brevetate. Miercuri intraseră în producție la fabrica de ligheane a lui Gigeală Stronțiu. Numit responsabil de lucrare, Domnul Ponci îi cumpără soției un set nou de oale.
După incident, directorul Gudurache, până mai ieri hair stylist, iar până mai alaltăieri frizer, decisese că IDSCVC trebuia să abordeze domenii de cercetare cu grad scăzut de risc. Biologia, de pildă. Pentru a trece la fapte, avea nevoie de un angajat cu doctorat în domeniu. Păciuiescu studie pe Wikipedia în weekend și luni fu în măsură să-și ia diploma de studii. Marți primi titlul de master. Ambele la Universitatea Grafologică Thomas Einstein, unde directorul Gudurache știa pe cineva, membru al aceluiași partid. Cu doctoratul lucrurile se vădiră semnificativ mai dificile. Mult de copiat. Toată familia Păciuiescu, adică soț, soție și un fiu de clasa a VIII-a, culese două zile la lucrare, astfel că vineri Păciuiescu tatăl trecu și acest hop.
Primul proiect ales de directorul Gudurache avea ca scop obținerea unei muște fără aripi, astfel încât aceste supărătoare insecte să nu mai tulbure odihna cetățenilor. Estimară că eliberând în natură valuri succesive de diptere nezburătoare, în zece ani își vor atinge țelul. Targetul, cum spunea el. Fondurile alocate de-abia ajungeau însă pentru salarii. Păciuiescu aduse de acasă o pensetă pentru sprâncene, pescuită din poșeta soției, și se puse pe treabă. Trei luni îi trebuiră să-și dea seama că metoda mecanică nu ducea nicăieri. Directorul Gudurache publică un articol cu acest subiect, pentru ca lumea științifică să nu mai piardă timp prețios urmând aceeași cale.
Păciuiescu trecu la metoda chimică. Goli dulăpiorul de medicamente de acasă. Confiscă toate soluțiile pentru curățenie găsite în debaraua femeii de serviciu. Din fondurile alocate cumpără o pipetă. În noiembrie, prin firea naturii, începu să ducă lipsă de muște pentru experimente. Ideea de a aduce în laborator cadavrul unei pisici se dovedi total nefericită. În ciudă măștii, duhoarea insinuată în institut îi dădea dureri de cap directorului Gudurache. Stârvul își găsi locul în beci, printre teancurile de cartele perforate cu instrucțiuni în FORTRAN.
După nici două luni, obținu o muscă dotată cu cinci aripi. Apoi una care cântărea 20 de grame și avea mătreață. Apoi alta, cu câte-un cap la fiecare extremitate a corpului. Acest exemplar zbura numai pe verticală, pentru că nu se putea decide ce direcție să aleagă. Se făcură așadar pași importanți. Până într-o duminică de aprilie, când Păciuiescu descoperi pe brațul său stâng o pată întunecată, de mărimea unei șaibe de zece. Întunecată, dar cumva translucidă. Încercă să o pipăie, dar degetul intră prin ea ca și cum n-ar fi întâlnit nimic în cale. Îl cuprinse îngrijorarea, nu-i vorbă, dar la medic nu se duse. Nici nu putea de altfel, datorită restricțiilor impuse de guvern în vederea stopării pandemiei.
La fiecare 24 de ore, pata își dubla suprafața. Păciuiescu, doctor în biologie, vezi bine, o studie cu mijloacele pe care le avea la Institut. Nu izbuti să afle mare lucru. Scotoci atunci Internetul și identifică 234 de boli de piele ale căror simptome corespundeau oarecum celor constatate de el. Inclusiv trei forme de cancer. Deveni depresiv. Nimic nu-i mai trezea interesul. Își luă obiceiul să se dezbrace în baie și să doarmă pe canapeaua din camera de zi. Viața conjugală avu de suferit ca niciodată până atunci. Soția ajunse la o asemenea disperare, încât îți făcea drum la piață numai ca să pipăie morcovii.
Când pata îi acoperi întregul braț, Păciuiescu solicită la institut trecerea în regim de telemuncă și se mută într-o garsonieră confort 4. Începu să viseze că se prelinge pe pereți, ca un fluid. Sună la DSP, se declară contact direct al unei persoane infectate și se autoizolă. Pata continua să se întindă văzând cu ochii. În prima zi de marți din iunie mai rămăsese neacoperit doar degetul mic al piciorului stâng. Îl privi până când negreala îl cuprinse și pe el. În acel moment, Păciuiescu simți cum o forță îl trăgea înspre ieșire. În zadar se opuse din toate puterile. Se strecură pe sub ușă împotriva voinței lui, se prelinse apoi pe scări, traversă holul și trecu peste pragul intrării în bloc. Ajuns în stradă, se lăți pe asfalt, iar tălpile i se lipiră de picioarele lui Nea Pițu, care tocmai trecea pe acolo. Nea Pițu se împiedică de el, dar căzu în picioare, pentru că avea experiența vieții. Nici măcar nu se opri din mers. Umbra ezită o clipă, apoi îl urmă, ascultătoare. Păciuiescu renunțase să se mai opună.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu